Parcuri naționale și arii protejate

PARCURILE NAȚIONALE SUNT SUB ASEDIU. SITUAȚIA ESTE COMPLET SCĂPATĂ DE SUB CONTROL

• exploatările forestiere prevalează protecției și conservarii. Se exploatează masiv la scară comercială pentru firme mari, în timp ce comunitățile locale nu au suficient lemn nici măcar pentru foc
• se exploatează chiar și în pădurile virgine, cele multiseculare și cele cu structură naturală din interiorul parcurilor naționale
• parcurile naționale din România nu respectă recomandările științifice internaționale (IUCN) nici în zonele centrale de non-intervenție (care sunt prea mici și dispersate) și nici în zonele tampon (unde se exploatează masiv la scară comercială)

 

Carpații românești se prezintă într-o stare net inferioară de degradare decât înainte de a devini parcuri naționale. Practic, actualele planuri de management ale parcurilor naționale sunt de fapt planuri de exploatare și degradare sistematică a ecosistemelor forestiere intacte. În parcurile care nu au planuri de management aprobate este haos total. Se exploatează inclusiv păduri din rezervații naturale din cadrul parcurilor naționale.

 

CE SUNT PARCURILE NAȚIONALE ÎN ROMÂNIA?

• Parcurile Naționale sunt ariile naturale protejate ale caror obiective sunt protecția și conservarea unor teritorii reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de alta natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative ti turistice.

 

• Managementul parcurilor nationale ar trebui să asigure menținerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecția ecosistemelor, conservarea resurselor genetice și a diversității biologice în condiții de stabilitate ecologică, prevenirea și excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale și a folosințelor terenurilor, incompatibilă scopului atribuit. În perimetrul parcurilor nationale sunt admise doar activitatile traditionale practicate numai de comunitatile din zona parcului national, activitati traditionale ce vor fi reglementate prin planul de management.

 

• Parcurile nationale corespund categoriei II IUCN “Parc national: arie protejată administrată in special pentru protecția ecosistemelor și pentru recreere”.

 

*Extras din OUG 25/2007

 

CE ESTE IUCN ȘI CE RECOMANDĂ ACEASTA STATELOR LUMII ÎN PRIVINȚA PARCURILOR NAȚIONALE?

• IUCN (International Union for Conservation of Nature) sau Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii este o organizație internațională fondată în octombrie 1948 dedicată conservării resurselor naturale în 1948 și are sediul în Elveția, în localitatea Gland de pe malul lacului Geneva. IUCN reunește 83 de state, 108 agenții guvernamentale, 766 organizații non-guvernamentale și circa 10.000 de experți și oameni de știință din țările întregii lumi.

 

• IUCN este cel mai cunoscut sistem de clasificare a ariilor protejate, fiind adoptat cu modificări, parțial și în România. În urma discuțiilor și consultațiilor in acest domeniu, s-au stabilit în anii ’90 șase categorii de arii protejate, categorii valabile în mod curent în lume:

 

1. Categoria Ia – rezervație naturală strictă (rezervație științifică în Romania)

Categoria Ib – zonă de sălbăticie (nu există categoria în România)

2. Categoria a II-a – parc național (idem în România)

 

3. Categoria a III-a – monument natural caracteristic (monument al naturii)

 

4. Categoria a IV-a – arie de management a habitatelor/speciilor (rezervație naturală în România)

 

5. Categoria a V-a – Peisaj protejat / peisaj marin. (parc natural în România)

 

6. Categoria a VI-a – arie protejată cu utilizarea durabilă a resurselor naturale (această categorie nu există în România)

 

Categoria a II-a: Parc naţional

Definire: Ariile protejate din Categoria a II-a sunt arii naturale sau aproape naturale de mare întindere, stabilite pentru a proteja procese ecologice la scară mare, împreună cu speciile şi ecosistemele caracteristice zonei, care oferă de asemenea bazele unor oportunităţi de vizitare în scopuri spirituale, ştiinţifice, educaţionale, recreative sau turistice, compatibile din punct de vedere al mediului şi cultural.

 

Obiectivul principal

• Protejarea biodiversităţii naturale alături de structura sa ecologică de bază şi a proceselor de mediu pe care se sprijină, şi de a promova educaţia şi recreerea.

 

Alte obiective:

• De a gestiona aria cu scopul de a perpetua, într-o stare cât mai naturală posibil, exemple reprezentative de regiuni fizicografice, comunităţi biotice, resurse genetice şi procese naturale neafectate;

 

• De a menţine populaţii şi ansambluri de specii native viabile şi ecologic funcţionale, în densităţi suficiente pentru a conserva integritatea ecosistemului şi rezistenţa sa pe termen lung;

 

• De a contribui îndeosebi le conservarea speciilor cu teritorii întinse, a proceselor ecologice regionale şi a rutelor de migraţie;

 

• De a gestiona utilizarea de către vizitatori în scop inspiraţional, educaţional, cultural şi recreativ la un nivel care să nu cauzeze o degradare biologică sau ecologică semnificativă a resurselor naturale;

 

• De a ţine seama de nevoile populaţilor indigene şi ale comunităţilor locale, inclusiv privind utilizarea resurselor pentru subzistenţă, în măsura în care aceasta nu va afecta negativ obiectivul primar de management;

 

• De a contribui la economiile locale prin turism.

 

• Caracteristici distinctive Ariile din categoria a II-a au de obicei suprafeţe mari şi conservă un “ecosistem” funcţional, deşi, pentru a putea realiza acest lucru, poate fi necesar ca aria protejată să fie completată de un management adecvat al ariilor din jur.

 

• Aria ar trebui să conţină exemple reprezentative ale principalelor regiuni naturale şi ale trăsăturilor biologice, de mediu sau de peisaj în care speciile native de plante şi animale, habitatele şi siturile cu geodiversitate prezintă o însemnătate spirituală, ştiinţifică, educaţională, recreativă sau turistică specială.

 

• Aria trebuie să aibă o suprafaţă şi o calitate ecologică suficiente pentru a putea menţine funcţiile şi procesele ecologice care să permită speciilor şi comunităţilor native să persiste pe termen lung cu intervenţii minime de management.

 

• Compoziţia, structura şi funcţia biodiversităţii trebuie să fie în mare măsură în stare „naturală” sau să aibă potenţialul de a reveni la această stare, cu un risc relativ scăzut de invazii ale speciilor neindigene.

 

APLICAREA CATEGORIILOR DE ARII PROTEJATE IUCN

Obiectivul principal de management ar trebui să poată fi aplicabil pe cel puţin trei sferturi din mărimea ariei protejate.

Obiectivul primar trebuie să se aplice la cel puţin trei sferturi din aria protejată – REGULA celor 75 de procente: multe arii protejate pot avea zone specifice în cuprinsul lor în care sunt permise alte utilizări, de exemplu:

• Cabane şi campinguri turistice în parcurile naţionale din categoria a II-a – ca în cazul multor arii protejate din savanele africane;

 

• Sate rămase în arii protejate cu regim strict – de exemplu, un sat rămas în interiorul parcului naţional Cat Tien din Vietnam;

 

• Mici zone de protecţie integrală şi strictă în ceea ce reprezintă un peisaj cultural gestionat în categoria a V-a – de exemplu, pădurile deţinute de Fondul Naţional din Parcul Naţional Brecon Beacons, Ţara Galilor, Marea Britanie;

 

• Zone în care este permis pescuitul în ceea ce ar fi arii marine sau de apă dulce strict protejate – de exemplu, în Rezervaţia Naturală Kosi Bay din KwaZulu Natal, Africa de Sud.

IUCN recunoaşte aceste cazuri şi recomandă că până la 25 procente din suprafaţa de teren sau apă dintr-o arie protejată să poată fi gestionate în alte scopuri, atâta timp cât ele sunt compatibile cu obiectivul principal ale ariei protejate. În unele cazuri, cele 25 de procente se pot schimba: de exemplu, Parcul Naţional Pădurea Impenetrabilă Bwindi din Uganda permite comunităţilor locale să culeagă plante medicinale şi alte produse forestiere nelemnoase în zone special desemnate care se schimbă din când în când pentru ca speciile să nu fie colectate prea intensiv.

 

CONCLUZII GENERALE PRIVIND PARCURILE NAȚIONALE:

• Exploatarea forestieră comercială nu este compatibilă și nu este permisă în categoria II parc național.
• Sunt permise doar intervențiile (a nu se înțelege exploatare forestieră) de la marginea parcului cu scopul prevenirii/combaterii unor boli în ecosistemele forestiere care se pot extinde în păduri private.
• În cazul unor calamități naturale sau infestări, nu se efectuează intervenții antropice deoarece natura știe cel mai bine cum să se protejeze și evolueze natural. Prin intervențiile umane, de cele mai multe ori se creează noi dezechilibre ale ecosistemului.
• În toate țările dezvoltate sau subdezvoltate, parcurile naționale reprezintă o mândrie și constituie un motor al dezvoltării turismului, cu importantă contribuție financiară asupra comunităților locale și regionale.
• Parcurile naționale în majoritatea țărilor au rolul de a proteja în integralitate resursele naturale iar exploatarea forestieră comercială este interzisă. 

 

CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN PARCURILE NAȚIONALE DIN ROMÂNIA?

• Au fost desemnate 13 parcuri naționale de interes național ce ocupă 1,33% din suprafața țării și 3,31% din suprafața împădurită a țării: Călimani, Cheile Bicazului – Hășmaș, Munții Rodnei, Piatra Craiului, Cozia, Buila Vânturarița, Retezat, Defileul Jiului, Domogled – Valea Cernei, Semenic – Cheile Carașului, Nera – Beușnița, Ceahlău și Munții Măcinului. Dintre acestea, Cozia este cel mai împădurit parc, iar Retezat este parcul cu cea mai mică suprafață de pădure, mai mult de jumătate fiind pajiști alpine și zone glaciare. Pădurile din parcurile naționale din România acoperă în total 233.892,78 hectare, adică 0,99% din suprafața țării.

• Un singur parc național (Defileul Jiului) este administrat ca parc național prin aplicarea pe minim 75% a obiectivului principal, conform legislației naționale și a categoriei de management IUCN.

 

• În toate parcurile naționale există un trend de degradare accelerată a ecosistemelor, tăierea pădurilor virgine și seculare, fragmentarea habitatelor și erodarea solului.

 

• În majoritatea parcurilor naționale a fost extinsă și legalizată urbanizarea unor zone pentru construcții, drumuri, rețele.

 

• În mai multe parcuri se execută exploatări forestiere comerciale inclusiv în rezervații.

 

• Zonele de non-intervenție sunt stabilite pe cca. 50% din suprafața unui parc, dispersate și fără a forma zona nucleu; Includ de regulă stâncării, păduri tinere și pajiști; Exclud pădurile virgine și seculare cu scopul exploatării acestora.

 

• Planurile de management și zonarea internă au fost realizate prin influența, presiunea și decizia funcționarilor cu interes în exploatarea forestieră din RNP Romsilva (exemplu PN Domogled-Valea Cernei, PN Cheile Nerei-Beușnița) sau prin influența unor proprietari de terenuri private – Fundația Carpathia (exemplu PN Piatra Craiului).

 

• În câteva parcuri, chiar administratorii (RNP-Romsilva) au inițiat demersurile pentru desființarea sau relocarea rezervațiilor din parcuri naționale.

 

• Administrațiile de parcuri naționale sunt agenți economici (regii autonome) cu activitatea principală: 0210 Silvicultură și alte activități forestiere.

 

• Administrațiile sunt subfinanțate, necoordonate la nivel național cu practici neunitare și eficiență scăzută în conservare și utilizarea resurselor.

 

• Tarifele de avizare sau de vizitare se percep aleatoriu/diferențiat influențând regimul concurențial al agenților economici care operează în parcuri.

 

• Activitatea administrațiilor este netransparentă și abuzivă în multe situații.

 

• Limitele parcurilor naționale și rezervațiilor au fost trasate/modificate în funcție de interesele economice și politice nu pe criterii științifice.

 

• Comunităție locale nu beneficiază de lemnul exploatat comercial care de cele mai multe ori ajunge la firme de procesare străine care în ultimii 15 ani au dezvoltat capacități de procesare a lemnului mai mari decât posibilitatea legală de exploatare la nivel național

 

• Există încă numeroase zone din România care din punct de vedere științific ar fi putut fi desemnate parcuri naționale (Munții Țarcu, Munții Făgăraș etc) însă acestea nici măcar nu sunt luate în calcul, proiectele de fundamentare științifică fiind respinse pe criterii politice de Ministerul Mediului. Deși Academia Română le-a avizat.