Parcul Simeria

Opriti ticalosia retrocedarilor!

Cea mai frumoasa, cea mai bogata, cea mai mare si cea mai surprinzatoare gradina din Romania se afla la Simeria. Oraselul banal pe care il traversezi cu masina in drum spre Deva, in doar cateva minute, ascunde in marginea sa dinspre raul Mures o bijuterie: Parcul dendrologic Simeria. Este una dintre comorile de nepretuit ale Romaniei, cunoscuta ca a treia gradina din Europa ca importanta, vizitata de specialisti si pasionati din intreaga lume. Cand am aflat toate aceste lucruri, m-am gandit ca este undeva o eroare: cum sa fie posibil sa ai un asemenea tezaur si sa il tii ascuns de publicul larg, fara sa ii faci nici cea mai mica publicitate? Apoi m-am intrebat cum poate o gradina sa fie de „importanta europeana”: pana la urma, sunt niste plante, care daca exista la noi, pot la fel de bine sa existe in Germania sau in Franta.

 

Descrierea paradisului

 

Cu aceste intrebari in minte, am pornit prin Simeria, intreband din om in om unde este celebra gradina, pentru ca nici un panou si nici un indicator nu te ajuta sa gasesti drumul. In cele din urma, pe stradute inguste si prafuite, printre case cu un aer trist, de fost targ prosper, am ajuns in fata unor porti ce anunta, cu o placuta discreta, parcul dendrologic. Ceea ce am descoperit dincolo de aceste porti nu este doar o gradina, este visul oricarui iubitor de natura! O aventura a vegetatiei luxuriante, un paradis al florilor si arborilor pe care il poti privi, mirosi, pipai! In aceasta gradina ascunsa sunt peste 2200 de arbori si arbusti, cu tot atatea feluri de flori, cu tot atatea feluri de frunze diferite. O frumusete si o diversitate coplesitoare, ce depasesc orice exercitiu de imaginatie. Texturi diferite, culori in mii de nuante, mirosuri din cele mai fine sau mai toxice. Un loc menit parca sa iti aminteasca splendoarea acestei planete. Numai magnolii sunt 12 tipuri! De la cele obisnuite, cu flori albe, la magnolii gigant, cu frunze uriase si flori imense, galbene, rosiatice sau mov. Ati pipait vreodata coaja unui arbore de pluta? Aici, pe malul Muresului, se poate, pentru ca exista un astfel de arbore, cu acea coaja paradoxala de lemn „pufos”. Florile lui albe sunt un deliciu pentru albinele din zona. Tot aici se afla si arborele de guma dulce, din care, la inceput, se facea guma de mestecat. Putin mai departe poti sa vezi un arbore de cafea si sa tii in palma acele margele maronii-rosiatice, cu uimirea ca ani de zile ti-ai petrecut diminetile alaturi de o licoare facuta din aceste boabe, fara sa te intrebi, vreodata, cum arata arborele care le face.

Si esti chiar langa el, ii vezi frunzele verde-smarald si il bati pe trunchi, ca pe un vechi prieten. Mergi pe aleile nesfarsite ale parcului si, citind placutele, ca niste carti de vizita puse in dreptul fiecarui copac, nu poti decat sa fii uimit: aaaa, deci asta e celebrul plop alb! Uau, e urias! Si, din reflex, il iei in brate, ca sa constati ca ai avea nevoie de inca 4-5 oameni ca sa il poti cuprinde. Un pic mai departe, un sequoia, mai micut, rasinos, cum mai exista doar intr-o indepartata regiune din China si… la Simeria. Daca te uiti atent, ai impresia ca esti chiar la o intalnire internationala cu roscovi de Canada, pini de Caucaz, castani din America sau stirax din Japonia, plin de flori albe, ca desprinse dintr-o stampa. Printre ei, recunosti usor gazdele, stejarii romanesti. Masivi, seculari, radiind putere, pentru ca sunt acasa, pe pamantul lor. Si cum orice intalnire trebuie sa aiba si un personaj distrat, peste tot s-a bagat, inalt, slab si cu o solemnitate comica… bambusul. Adus in Transilvania tocmai din Asia, la inceput, in primii trei ani, s-a adaptat greu. Dar cand a inteles conditiile si locul, a inceput sa se inmulteasca invaziv si sa apara unde te astepti mai putin: ba langa stejarii romanesti, ba printre alunii turcesti, chiar si langa brazi sau paducel. Creste uimitor, si cate o jumatate de metru pe zi. Administratia parcului il taie periodic si il doneaza taranilor din zona, care il folosesc, fericiti, in locul aracilor pentru fasole. Fasolea crescuta pe bambus, cu afumatura si mamaliguta, se pare ca e un deliciu!

Ghilotina

Pe masura ce am strabatut aleile parcului de la Simeria, am descoperit alte si alte minunatii. Am inteles cu uimire cum o gradina poate sa fie de importanta europeana, lucru pe care cele aproape 40 de specii de pasari ce o locuiesc il stiu de cateva generatii.
Invaluit de cantecul lor, m-am indreptat catre casa celor ce administreaza aceasta gradina, o casa monument istoric, veche de 200 de ani. Intr-o camera inalta de patru metri, avand intr-un colt o soba imperiala, cum nu se mai fac astazi, m-a primit doamna Corina Coanda, unul dintre cercetatorii ce vegheaza de mai bine de 15 ani bunastarea tezaurului de la Simeria. „Aceasta gradina este veche de 300 de ani. A scapat de la distrugere printr-un lung sir de miracole. Important este ca avem astazi in Romania aceasta minunatie. A fost infiintata de familia Gyulay, in urma cu trei secole. Datorita lor exista parcul, cu suprafata totala de 70 de hectare. Cand a fost nationalizata de catre stat, avea doua sute si ceva de arbori si arbusti. Acum are peste doua mii, datorita cercetatorilor romani. Nu a fost deloc usor: in fiecare an s-au facut schimburi de seminte cu alte gradini din toata lumea, semintele au fost puse la incoltit si plantate pe masura ce se maturizau. A fost o munca uriasa, de aducere si aclimatizare a speciilor din China, America sau Rusia. Ce vedeti astazi este dragostea de natura si de plante a catorva generatii de cercetatori. Parcul e declarat arie protejata. A fost declarat si monument al naturii, insa legea nu a mai fost publicata, dintr-o eroare, si nu am mai primit aceasta titulatura. Vin cercetatori si pasionati din toata lumea sa ne viziteze, din America si din Europa, sunt uimiti de ceea ce descopera la noi.

Dar, din pacate…”, spune doamna Corina si urmeaza o tacere lunga. Acest „dar, din pacate…” a cazut brusc, ca o ghilotina, si m-a trezit. M-a readus cu picioarele pe pamant, dupa florile si cantecul pasarilor ce ma cucerisera cu farmecul lor. „Din pacate…” cateva cuvinte care nu prevestesc nimic bun, ca un mic blestem de care Romania nu poate scapa, nici in putinele momente de implinire, de parca destinul acestor locuri ar fi doar fericirea trista, bucuria mereu deturnata malefic, la final. „Dar, din pacate, mostenitorii familiei Ocskai, care traiesc astazi in Ungaria (o parte dintre ei), vor sa li se retrocedeze tot parcul. Suntem in proces cu ei de cativa ani. Din cauza asta, nu am putut nici sa restauram cladirea, nici sa luam fonduri europene pentru dezvoltare. Am ratat finantari de milioane de euro, din cauza ca suntem in litigiu si nu ni se pot acorda… Nu stim ce o sa fie, am obosit in starea aceasta de provizorat, si deja au aparut tot felul de samsari de la Timisoara, care intreaba cine este proprietar si daca este de vanzare. Transformarea acestei gradini in cartier de vile ar fi o tragedie. Deocamdata, nimeni nu ne-a luat apararea, ne luptam cum putem prin tribunal. Nu ne ramane decat sa speram la un final fericit.”

Lacrimi de neputinta

O casa veche, domneasca, in mijlocul orasului Deva. Batranul se apropie cu pasi mici, i se aud papucii tarsaiti pe alee. Apoi zangane zavorul si se deschide poarta. Ne strangem mainile, ne privim in ochi.
Cu un gest simplu, ma invita inauntru. Stie de ce am venit. Ne asezam la masa din living. Peretii camerei sunt tapetati cu carti, de jos pana in tavan. Imi pune in fata un pahar cu apa, adus pe o tavita de argint. Alaturi este un bol cu cirese proaspete. Ordine, protocol, prestanta. La cei 82 de ani ai sai, Radu Stelian nu a pierdut nimic din alura academicianului de moda veche. Este unul dintre cei mai luminati cercetatori romani, specialist in stejar si plop. A condus mai multi ani Parcul dendrologic de la Simeria, a scris carti despre el, l-a prezentat in patru colturi ale lumii, l-a imbogatit cu experienta sa uriasa. Chiar si astazi, unii cercetatori straini care vin sa studieze natura din Romania fac un prim popas la el acasa. „Parcul Simeria se mai sprijina doar pe sperantele noastre…”, spune el si face o pauza, pentru ca vocea ii tremura de emotie si de neputinta de a spune in cateva cuvinte grozavia nedreptatii. „Acest parc nu este doar o colectie de arbori, desi este si asta foarte important, fiindca sunt 2311 specii acolo! Dar este importanta frumusetea lui. Locul are o valoare peisagistica, pentru ca a fost amenajat ca o gradina in stil englezesc-romantic. Pe cele 70 de hectare, sunt diferente de nivel, terase mai inalte sau mai joase, este canalul Strei, care curge chiar prin mijlocul sau. Asa s-au format mici lacuri cu nuferi si vegetatie specifica. E incredibil cum au aparut izvoare in mai multe locuri. Pare ca gradina de la Simeria, in frumusetea ei, a provocat natura sa o faca si mai frumoasa. Si asta chiar s-a intamplat! Natura se regleaza singura, intr-un mod formidabil. Va dati seama ca, la ce vegetatie este acolo, puteau sa apara boli, sa se imbolnaveasca arborii si sa se contamineze. Noi nu am dat niciodata cu insecticide sau ierbicid si natura a reglat singura toate problemele, si-a gasit singura echilibrul…”. Radu Stelian face o pauza, isi sterge lacrimile. Ii cunoaste pe unii membri ai familiei Ocskai. Cativa sunt cercetatori, stiu importanta parcului. Au recuperate deja 800 de hectare, chiar din Rezervatia Retezat. Legea din Romania, generoasa sau doar stramb facuta, le-a permis. Cum sa ai curajul dupa aceea sa ceri si un parc declarat arie protejata, intretinut si imbogatit de statul roman? Probabil, bazandu-te pe aceleasi hibe ale sistemului, pe judecatorii corupti. „Uitati-va aici”, imi spune domnul Stelian.

„Rafturile astea sunt cu albume din strainatate: carti superbe dedicate unui singur arbore, cum este stejarul, sau parcurilor pe care occidentalii le au si de care sunt mandri. De ce la noi, munca de generatii a cercetatorilor e lasata la cheremul unor judecatori? De ce un monument al naturii de importanta Parcului Simeria poate sa dispara, de la o zi la alta, si nimanui nu ii pasa? Familia Ocskai cere inapoi un parc pe care nu au cum sa il intretina. Li s-au oferit despagubiri in bani si au refuzat. Ce vor sa faca? Pur si simplu, nu pot sa cred ca il vor transforma intr-o afacere imobiliara. Eu nu pot sa imi imaginez o asemenea grozavie. In toata viata mea am taiat zece arbori, in interes stiintific. Zece. Dar si acum ii am inaintea ochilor, ca pe zece cadavre. Cum ar putea cineva sa traiasca cu masacrarea unui parc pe constiinta?”.
L-am intrebat pe distinsul academician care ar fi solutia ideala in cazul Parcului de la Simeria. Una dintre ele este chiar Academia Romana, ce ar putea sa isi extinda autoritatea si sa ia sub aripa ei acest loc. Sau Guvernul sa dea o hotarare prin care sa il protejeze. Numai ca, in cazul litigiilor, solutia nu mai este una emotionala sau doar una morala: trebuie sa fie legala. Si aici este vorba de marea problema a retrocedarilor, de multe ori facute injust, aberant, sau pe baza unor interese meschine. Cine ar putea sa stie cum stau lucrurile, de fapt, in asemenea situatii? Poate Romsilva? Ma urc la volan, directia Bucuresti, sediul central Romsilva.

*
Daca Parcul Simeria parea un colt de Rai, bulevardul Magheru din Bucuresti pare, la ora pranzului, o bucata zdravana de iad. Masini bara la bara claxonand isteric sau vajaind agresiv, soferi cu nervii intinsi la maximum injurand, gata sa muste din volan, ca nu se da toata lumea la o parte din fata Mercedesului nou si scump. Chiar pe marginea acestui haos se afla sediul central al Romsilva, institutia care se ocupa de padurile Romaniei, de o parte din ariile protejate si, banuiesc eu, de gradina minunata de la Simeria. Imping usa grea, de la intrare, intru si sunt ghidat catre biroul ariilor protejate, la etaj. Liftul institutiei este tapetat in intregime cu peisaje superbe, cu paduri si cascade nesfarsite: este poate o usoara compensatie pentru infernul strabatut pana aici. Biroul cu pricina este o incapere cu dosare pana in tavan, mobilata cu patru mese. Apare si domnul Mihai Dragos, cel ce ar trebui sa ma lamureasca in privinta Parcului Simeria.

Imi dau seama ca cei trei angajati de aici abia fac fata problemelor nationale pe arii protejate, ma bucur ca totusi cineva si-a gasit un pic de timp pentru mine. Incerc sa inteleg cum este posibila punerea in discutie a retrocedarii unuia dintre cele mai frumoase locuri din Romania. „In primul rand, ar trebui sa lamurim statutul Parcului Simeria”, imi spune domnul Dragos. „El apartine Institutului de Cercetari si Amenajari Silvice (ICAS) si are o autonomie. Intr-o oarecare masura, ICAS se subordoneaza Romsilva, dar nu total. La randul ei, Romsilva se subordoneaza intr-un fel fata de Ministerul Finantelor, administrator al tuturor proprietatilor statului. Sincer… ce sa va spun… cateodata e o harababura… ca Ministerul Finantelor intervine peste decizia noastra, si nici noi nu mai stim ce sa facem. Noi nu am vrea sa se retrocedeze parcul, dar nu depinde doar de noi, instanta de judecata considera de multe ori ca ministerul este indreptatit sa conteste retrocedarile, dar nu este o regula. Problema retrocedarilor in Romania este mai mare. E ca si cum mie mi se retrocedeaza un apartament dintr-un bloc si eu ma apuc sa distrug stalpii de rezistenta, ca fac ce vreau in casa mea. Si orice s-ar intampla, administratorul, adica Romsilva, e de vina. Dar Romsilva isi face datoria. Avem cazuri de padurari care i-au prins pe cei ce taiau ilegal si drept urmare au fost omorati, au murit la datorie. Avem si legi care pedepsesc distrugerea padurii sau a ariilor protejate, chiar daca sunt in proprietate privata. Dar legile nu se aplica! Judecatorii le dau dreptate celor care taie. Sunt unele legi contradictorii, cum este cea a proprietatii private si cea a protejarii padurii: proprietarul spune ca e padurea lui si face ce vrea; noi spunem ca nu e asa. Judecatorul ii da dreptate celui dintai. Am avut cazuri unde am dat amenzi, am interzis taierea „la ras”, dar proprietarii nu au tinut cont. Si dupa ce au defrisat, s-au produs alunecari de teren si au fost distruse casele oamenilor. In ambele situatii, silvicultorii au fost facuti responsabili – si pentru ca au incercat sa stopeze taierile, si pentru ca totusi ele s-au produs. Justitia, prin aplicarea diferita a legii in cazuri similare, a facut foarte mult rau. In cazul Parcului Simeria, este clar ca ar trebui acceptata o exceptie, fiind o rezervatie dendrologica de o valoare inestimabila: sa se acorde compensatii in locul retrocedarii efective. Poate s-au gandit ca in Romania este posibil orice, din moment ce noi am retrocedat inclusiv terenuri din Bulgaria, din fostul Cadrilater!”.
Discutia cu reprezentantul Romsilva s-a incheiat cu un: „E posibil orice”. Adica e posibil ca parcul sa se retrocedeze, ba chiar sa dispara, si nu e nimic de facut, pentru ca interpretarea legii, ca in multe alte cazuri, permite asa ceva. Am coborat inapoi, in bulevardul Magheru. Haosul era tot acolo. Intersectia de la Romana blocata, sirul de masini nesfarsit, soferii asteptau deblocarea traficului. Unii priveau in gol, agatati cu mainile de volan, altii pareau ca vorbesc singuri, folosind receptoare fara fir, sau se agitau ca niste animale micute, inchise in custi luxoase. Soarele arde si inmoaie asfaltul. La patru sute de kilometri distanta, in frunzisul verde-smarald, cateva pasari canta intr-un arbore de pluta.

Ultimul bastion si avocatii din Budapesta

Academia Romana. Un fel de ultim bastion al sperantei, al normalului. Pe holurile lungi ale institutiei trec domni incaruntiti in biblioteci, in cercetare, in meditatie. M-am gandit ca Academia ar trebui sa aiba o pozitie fata de posibila retrocedare si desfiintare a Parcului Simeria. In primul rand, pentru ca ea coordoneaza cercetarea stiintifica si, in al doilea rand… pentru ca, teoretic, aici sunt cei mai destepti oameni din tara.
Ma primeste Secretarul General al Academiei, domnul Marian Ianculescu. Cunoaste indeaproape problema Parcului Simeria si imi da, in sfarsit, o veste buna: „Am urmarit cu multa atentie ce se intampla acolo si desfasurarea procesului. Stim ca parcul a apartinut familiilor nobiliare de origine maghiara, initial Gyulay, apoi Kun, Fay si, in cele din urma, Ocskai. Infiintat in jurul anului 1750, aceste familii l-au intretinut si l-au dezvoltat chiar in ciuda distrugerilor de la 1848, din timpul revolutiei. S-a nationalizat in 1949, si de-atunci, statul roman l-a transformat in bijuteria de azi, prin contributia unor cercetatori importanti, printre care si Alexandru Borza si Popescu Zeletin. Noi am explicat familiei Ocskai ca este imposibil sa se retrocedeze asa ceva. Ar fi pana la urma o povara sa intretina ei o asemenea gradina, costurile ar fi imense.

Le-am propus botezarea parcului cu numele familiei fondatoare si despagubiri banesti din partea statului. Era solutia rezonabila. O parte a membrilor familiei au fost de acord, o alta parte nu. Asa s-a ajuns la proces. Pentru retrocedare folosesc un cabinet de avocatura de la Budapesta, care a reusit sa mai obtina de la statul roman terenuri in Rezervatia Retezat. Daca legea ar functiona corect, nu am avea de ce sa ne temem in astfel de cazuri: prin lege, ariile protejate nu se retrocedeaza. Din pacate, la noi, justitia este o mare problema. Justitia nu functioneaza. Daca parcul s-ar retroceda si ar disparea, ar fi o pierdere la nivel european. Pentru realizarea lui au fost folosite resurse uriase. Chiar si astazi, avem acolo cercetatori de prima mana: Flaviu Popescu, Magdalena Palada, Corina Coanda. Rezultatele de acolo s-au obtinut prin biotehnologie cu sprijinul ICAS si aparatura la nivel mondial. Eu cred ca nu se va intampla o tragedie, dimpotriva”, mi-a spus domnul Ianculescu optimist. Un optimism venit, poate, din alte batalii castigate in lupta pentru salvarea locurilor de importanta stiintifica. Din fericire, Academia Romana a reusit sa se opuna unor alte retrocedari in masivul Penteleu si in Retezat. De exemplu, din cauza unei retrocedari aberante in Retezat, familia Kendofi a primit mii de hectare de padure, desi proprietatea respectiva era in indiviziune cu statul roman. Cum au fost atat de orbi judecatorii, incat nu au vazut ca terenurile au apartinut si statului roman, nu se explica. Poate ca aveau ochii in buzunare! Acum, Academia Romana lupta in tribunal pentru indreptarea erorii, adica pentru un proces corect.

Final fericit?

La finalul redactarii acestui text a venit si o veste buna: in procesul pentru revendicarea Parcului Simeria, judecatorii au hotarat definitiv si irevocabil ca acesta nu se va retroceda si va ramane statului roman. Daca ati fi un chiparos de doua sute de ani din Parcul Simeria, cum v-ati simti la o asemenea veste? Albinele dau petrecere in flori. Sa speram ca va fi la fel si peste alte trei sute de ani.
Ramane totusi o intrebare. Ce se va intampla cu padurile retrocedate, unde se taie „la ras”, inainte ca cineva sa protesteze? Romania e impanzita de asemenea locuri. Poate ca justitia va gasi, si in cazul lor, un final fericit. Doamne ajuta!