Minunea verde din inima Bucureştilor – Delta Văcăreşti

Linişte în infern

Bucureşti, staţia Piaţa Sudului. Ies de la metrou şi mă trezesc în mijlocul unui bazar pestriţ şi asurzitor, unde fiecare tarabagiu îşi strigă marfa. Haine ieftine colorate, zarzavaturi, electronice chinezeşti, flori, peşte. Miroase a mici şi a cârnaţi fripţi la grătar. Pe bulevard, maşinile sunt bară la bară. O iau printre ele, încerc să nu respir. Se aude de departe ţipătul unei ambulanţe care vine, sirenele sunt tot mai aproape, încep claxoanele, şoferii înjură. E verde şi motoarele pornesc turate, divi­zia de maşini începe să se mişte cu zgomot de tancuri, până la următorul semafor. Fac dreapta pe prima stră­duţă, apoi stânga. Urc scările de beton ale digului şi sus, acolo, am scăpat! Uf! Mă opresc, închid ochii şi ştiu! În mijloc vor fi lacurile. Cu luciul lor calm, nemişcat. Vor tremura doar un pic, la vreo adiere pierdută a vântului. Un labirint de canale cu stuf înalt, de peste trei metri, unindu-se deasupra ta, încât vei putea rătăci prin aceste tuneluri verzi, alunecând uşor cu barca, exact ca în Del­ta Dunării. Nu e Delta Dunării, e Delta Bucureştiului. Un loc în mijlocul oraşului, care va fi casa a peste o sută de specii de păsări care cuibăresc sau sunt doar în trece­re şi au făcut popas aici. Vor fi peşti sub argintiul apei şi gâze zburând la întâmplare, prin aerul răcoros, în timp ce fluturi de noapte vor dormi ascunşi sub câte o frunză. De-aici vei putea privi cerul şi orizontul, vei pu­tea respira liniştit, vei reuşi să îţi auzi gândurile. Acest loc va fi miezul, doar miezul curat şi protejat al celui mai frumos parc în care nu se va întâmpla niciodată nimic, ci doar natura, în toată libertatea ei, va face re­gulile. În jurul său vor fi alei pentru promenadă, cu băn­cuţe şi pasarele, cu podeţe şi foişoare, de unde curioşii să poată admira natura, fără să o deranjeze prea tare. De­sigur, va fi şi o zonă ame­najată clasic, cu locuri de joacă pentru copii, cu ba­lansoare şi tobogane. Iar sus de tot, pe digul de opt metri ce înconjoară zona, vor fi piste pentru alergare, pentru biciclete şi, la dis­tanţe egale, piloni pentru cei care vor să observe cu binoclul întreaga minunăţie ce le stă la picioare: 190 de hectare de natură chiar în inima Bucureştiului, la doar câteva minute de cen­tru! Nu, nu este un vis al vreunui bucureştean înne­bunit de traficul infernal al marilor bulevarde, sufocat de gaze şi noxe, obosit de claxoane şi sirene sau deza­măgit de parcurile puţine şi aglomerate! Acest loc exis­tă cu adevărat: este lacul Vacăreşti. Şi este pe cale să devină cel mai mare şi mai frumos parc al capitalei! Un adevărat miracol al na­turii, în mijlocul betoanelor şi asfaltului. Povestea lui începe de mult, în urmă cu mai bine de două sute de ani, când aici erau domeniile Mavrocordaţilor.

Biserica spulberată

Nimeni nu ştie de ce anume locul acesta din Bucu­reşti se numeşte Văcăreşti. N-are nicio legătură cu marii boieri Văcăreşti, despre care am învăţat la şcoală, deşi toa­tă lumea crede că e vorba de ei. Mulţi consideră că numele i se trage de la vechiul izlaz unde odinioară, oamenii simpli îşi duceau vacile la păscut. Sigur este că în apropiere, familia domnitorilor Mavrocordaţi a ridicat, timp de două generaţii, Mânăstirea Văcăreşti, o emblemă a oraşului de altădată, făcută în cel mai fru­mos stil brâncovenesc. Mânăstirea nu era doar cea mai mare din sud-estul Europei, dar arhitectura ei era o capo­doperă, de la coloanele acoperite cu solzi de piatră şi până la frescele pictate, parcă, cu lumină. În mod tragic, mânăstirea a fost însă transformată într-o închi­soare. Mai întâi pentru revoluţionarii de la 1848, apoi pentru deţinuţii de drept comun şi, în cele din urmă, pentru deţinuţii politici. Slavici, Arghezi, Rebreanu, Ze­lea Codreanu şi mulţi alţii au fost ţinuţi aici, în chiliile călugărilor, „îmbunătăţite” cu gratii la geamuri. Până la urmă, comuniştii au demolat mânăstirea şi, în ciuda pro­testelor, au decis să distrugă şi biserica. Sutele de oa­meni veniţi să apere sfântul lăcaş au fost ţinuţi la dis­tanţă de cordoanele de securişti, în timp ce buldozerele au pus la pământ ceea ce mai rămăsese din cea mai frumoasă biserică a Bucureştilor. În apropiere, a mai supravieţuit un timp cartierul Văcăreştilor, o zonă liniş­tită de mahala, cu case ţărăneşti şi grădini. Dar comu­niştii s-au hotărât să demoleze şi aceste case. Au fost rase într-un timp record şi mulţi dintre oameni nu au fost despăgubiţi niciodată. Demolarea avea un scop precis: realizarea unui nou lac de acumulare. În 1988, digul de beton înalt de opt metri, care încercuia supra­faţa enormă, de aproape două sute de hectare, era gata. Chiar şi fundul lacului fusese adâncit şi nivelat. Totul era pregătit. Numai că planul faraonic de a face un canal de peste 30 de kilometri, de la Argeş până în Bucureşti, nu avea să reuşească. Lucrările s-au oprit după doar opt kilometri. Ca soluţie alternativă, s-a încercat alimenta­rea cu apă din Dâmboviţa. Timp de patru luni, s-a pom­pat încontinuu, până ce lacul s-a umplut. Şi atunci s-a văzut că pe undeva erau scurgeri. Fie prin baraj, fie pe sub el. Un întreg cartier a fost inundat degeaba şi oame­nii evacuaţi. Autorităţile comuniste au abandonat ideea, iar în 1989 a venit revoluţia, care a schimbat toate pla­nu­rile. Pe vechiul loc al Mânăstirii Văcăreşti s-a con­struit un magazin uriaş, templu al capitalismului şi al comerţului. Pe vechiul cartier inundat s-a ridicat un hotel de lux, iar unde odinioară erau case, au apărut blocuri-turn, cu apartamente noi şi moderne, care încă nu şi-au găsit cumpărătorii.
Lacul a rămas un teren mlăştinos, pe care nu l-a vrut nimeni. Rechinii imobiliari l-au ocolit, pentru că drena­rea apelor ar fi costat mai mult decât terenul însuşi, în timp ce Ministerul Mediului şi-a pasat responsabilitatea cu Apele Române. Cine să vrea administrarea unui loc care înghite bani, fără să aducă vreun profit gras?
În felul acesta, natura a avut şansa de a recupera ceea ce îi aparţinuse de la început. Mai întâi a apărut stuful pe lângă bălţi, apoi alte plante crescute din semin­ţe aduse de vânt, apoi păsările, şerpii, vulpile. Natura îşi găsea un refugiu perfect aici. Dacă, iniţial, digul de beton trebuia să ţină lacul în matcă, el a devenit un zid care ţinea oraşul la distanţă, asigurând tihna şi liniştea naturii. Timp de 17 ani, verdeaţa s-a întins, a înflorit, a cu­cerit vechiul lac, fără ca cineva să îi dea importanţă. Abia în 2007, un pasionat de păsări a trecut întâmplător pe acolo şi a descoperit minunea.

Comoara este descoperită

„Era în primăvara lui 2007. Mergeam, ca de obicei, la serviciu, către Berceni, şi mi-a atras atenţia acest loc. Îl ştiam şi mereu mi se păruse doar un maidan unde trăiau în cocioabe câteva familii amărâte şi unde mai veneau pescari. Dar în ziua aia era primăvară, toate erau de un verde crud şi zeci de păsări zburau pe dea­su­pra, se auzeau glasurile lor vesele. Am început să vin zilnic aici şi să descopăr locul. A durat un timp până am găsit toate cotloanele, canalele, până am înţeles harta lacurilor şi a stufărişului. Veneam şi stăteam câteva ore nemişcat, ascuns între ierburile înalte, şi ceea ce ve­deam era incredibil. Nu era doar tabloul naturii, care te încarcă şi te face să te simţi extraor­dinar, nu era doar relaxarea dată de liniştea unui astfel de loc unde, pier­dut printre trestiile de stuf, uiţi că eşti într-un oraş mare şi agitat. Erau surprize minunate, pentru orice pasionat de păsări. Am descoperit şi fotografiat peste o sută de specii! Şi unele dintre ele foarte rare, cum ar fi raţa roşie sau cormoranul pitic, păsări aflate pe lista de pro­tecţie maximă a tuturor convenţiilor europene. În timp, am putut să mă apropii de ele, să le văd frumuseţea de o diversitate extra­ordinară”, spune Cristian Mihai, cel care a redescoperit lacul Văcăreşti.

 

Chiar şi acum, iarna, vine să observe şi să admire pă­sările care nu au plecat şi rezistă aici. Încălţat cu bo­canci, cu un fes simplu, rulat pe cap, Cristian vine şi stă ore întregi, ghemuit în locuri anume, ştiute de el, doar ca să fotografieze o pasăre sau ca să se bucure în tăcere de viaţa simplă a naturii. Are mereu un rucsac mic în spate şi poartă în el doar două scule: un binoclu şi apa­ratul de fotografiat. Dacă vrei să vezi o Deltă adevă­rată, poţi merge la Comana, lângă Bucureşti. Dar până acolo faci câteva ore. Aici, însă, Cristian vine şi dacă are doar o oră liberă. Cel mai mult îi place dimineaţa, devreme: atunci au păsările cea mai intensă activitate. Iarna nu sunt aşa multe, dar dacă le împinge crivăţul din est, sunt destule. Dacă mai e şi zăpadă şi cerul e înno­rat, e per­fect: lumina se reflectă din zăpadă şi parcă eşti într-un uriaş studio foto. Sigur că pentru un pasionat de păsări, cele mai frumoase momente sunt când vezi şi reuşeşti să fotografiezi exemplare rare. Nu e puţin lucru să ieşi de la metrou şi, în doar câteva minute, să fii la câţiva metri de o egretă albă, zburlindu-şi cu nonşalanţă aripile, sau de graţia lebedelor. Dacă ai răbdare, natura te recompensează. A urmărit păsări de la primele beţi­şoa­re adunate pentru cuib şi până la prima plimbare a puilor abia ieşiţi din găoace. Câteodată, a stat nemişcat ore la rând, doar ca să audă glasul unei anumite păsări. Şi s-a întâmplat chiar să fotografieze un fluture de noap­te foarte rar. „Am fotografiat un fluture de noapte, pen­tru că era foarte frumos, m-a impresionat desenul de pe aripile sale. S-a dovedit a fi un fluture rar, în Suedia, unde un cercetător studia acea specie. M-a rugat să îi trimit fotografia, pentru că nu avea nici măcar o ima­gine cu el. Am primit după aceea cartea cu studiul său ştiinţific, unde apărea şi fluturele fotografiat de mine. Acest parc ar putea să devină emblema oraşului şi cred că ar putea să provoace un pelerinaj al pasionaţilor de natură”, spune Cristian în şoaptă, în timp ce stăm ghe­muiţi, pentru a vedea o pereche de raţe ieşite la pro­me­nadă.

Timp de cinci ani, Cristian Mihai a admirat şi a foto­grafiat natura lacului Văcăreşti. A descoperit că micile lacuri din interior nu sunt doar acumulări de apă de la ploaie, ci au propriile izvoare, a învăţat locurile de cui­bărit şi a ajuns să se apropie la doar câţiva metri de familiile de chirighiţe. A înţeles şi că păsările din acest parc natural sunt de trei feluri: unele trăiesc pe apă, altele în mlaştinile din apropiere şi multe au nevoie doar de stepa marginilor. În 2012, l-a întâlnit pe Cristi Lascu, directorul revistei „National Geographic România”, şi acesta a avut ideea că trebuie făcut ceva pentru prote­jarea întregii zone. A format o echipă de experţi. Fiecare a studiat câte o bucăţică din parc: insectele, păsările, plan­tele sau micile mamifere vieţuitoare aici. O echipă în care se lucrează numai pe bază de voluntariat, din dra­­goste faţă de natură şi faţă de Bucureşti. Când primul reportaj bine documentat a apărut în „National Geogra­phic”, imediat proiectul a primit susţinerea presei şi a mai multor organizaţii de me­diu. Însuşi ministrul Me­diu­lui, Rovana Plumb, a venit la faţa locului, oferindu-şi susţinerea pentru un astfel de proiect. Iar Ambasadorul Argentinei a de­clarat oficial că s-ar bucura să existe un astfel de parc în Bu­cureşti, asemănător cu cel din Bue­nos Aires. Acum, echipa de experţi voluntari adună ar­gumente ştiinţifice pentru ob­ţinerea statutului de Parc Na­tu­ral pentru lacul Văcăreşti. Proiectul este condus de Flo­rin Stoican, cel ce a          reuşit în Vâlcea, doar cu ajutorul unui ONG şi al comunităţii locale, să facă din zona Buila Vântu­rariţa, unul din cele mai fru­moase Parcuri Naţionale din România.

Aer pentru un oraş asfixiat

„Ce e special cu acest loc este că natura s-a în­tors după ce au plecat bul­dozerele şi că e în mijlocul unui oraş unde găsim 10% din populaţia ţă­rii. În acelaşi timp, dacă în Ro­mânia sunt în total apro­ximativ patru sute de specii de păsări, doar aici putem vedea peste o sută de spe­cii. Dintre ele, 29 sunt pe lista roşie de protecţie. Este o miză educa­ţională extraordinară: oame­nii pot veni să se plimbe aici şi să afle pe viu foarte multe lucruri despre natură”, spune Florin Stoican. Toc­mai de aceea, a optat pen­tru denu­mirea de Parc Na­tural şi nu de Rezervaţie Naturală: mai pu­ţină res­tricţie şi mai multă li­ber­tate pentru admiratori şi curioşi. În cele din urmă, însă, Ministerul Mediului va hotărî statutul zonei, pe baza stu­diilor făcute de voluntarii spe­cialişti. Şi fiecare specialist reprezintă câte o instituţie impor­tantă: Academia Româ­nă, Grădina Botanică sau Bird Watching România sunt doar câteva dintre ele.
Într-o plimbare prin acest parc imens, alături de Florin Stoican, mergând pe potecile înguste, bătătorite de pescari, am încercat să înţeleg cum poate natura re­zista în mijlocul unei zone cu trafic auto infernal, blocuri de beton şi mor­ma­ne de gunoi. Există o armonie în această coabi­tare? Oameni, păsări şi animale pot trăi împreună pe o insulă de asfalt cum este Bucureştiul sau să fie vorba de un miracol? Ne-am oprit şi am admirat o pe­reche de vânturei de seară, plutind într-un punct fix, aşteptându-şi prada. Apoi Florin mi-a explicat: „E un miracol, în sensul că natura îşi arată forţa. Avem aici, la nivelul plan­telor, foarte multe specii invazive, ele şi-au recuce­rit teritoriul în 20 de ani. Pen­tru că au fost lăsate în pace şi pentru că digul le-a asigurat o protecţie faţă de oameni, ei fiind cei ce dezechilibrează o posibilă armonie cu natura. Peste tot veţi vedea, în marginea parcului, gunoaie aruncate cu bună ştiinţă. De multe ori, chiar şi aces­te deşeuri sunt transformate de natură. De exemplu, vedeţi mormanul acela de betoane? Este o casă per­fectă pentru o anumi­tă specie de şerpi. Dacă ne res­pectăm reciproc, putem coabita. Toate vietăţile de aici vor avea o casă şi ne vor învăţa lucruri despre natură, iar noi vom câştiga cu­noaş­tere şi… cum acest loc ar putea să fie cel mai mare parc al Bucu­reştiului, vom avea un plămân nou pentru un oraş asfixiat. Parcul Văcăreşti va fi de trei ori mai mare decât cel mai mare parc pe care îl avem acum în capitală!”.

Capul e gri cenuşiu, aproape negru. Are sprân­cene albe, abia ghicite. Întregul piept e de un galben solar, strălucitor. Tot spatele e verzui-măsliniu şi coada e lungă, neagră, pe margine cu o dungă delica­tă, albă. Îşi mişcă neîncetat coada în sus şi în jos, cum e normal pen­tru o codobatură. Mă priveşte cura­joasă, până mă apropii la doar câţiva metri de ea. Se întoarce şi îşi umflă pieptul auriu, ca să fie sigură că i-am observat minunăţia. Codobatura galbenă e o păsăruică cât o pal­mă şi toate desenele penajului ei sunt parcă o mi­niatură, pictată cu mare măiestrie. De obicei, vine pri­măvara, în stoluri mari. Cea pe care o văd acum e probabil prima ajunsă aici, ademenită de zilele acestui februarie primăvăratic. Zboară pe o cren­guţă, nu de­parte de un piţigoi care începe să cânte. Co­dobatura îşi mai umflă o dată singura şi preţioasa po­doabă, piep­tul galben, ca răspuns la marea scofală a piţigoiu­lui, şi pluteşte lin, până în vârful unei trestii de stuf. Mă priveşte de acolo nedumerită, mişcându-şi ca­pul curios. Apoi zboară către cer şi eu pot să o urmăresc făcând salturi şi piruete cu norii învârtoşaţi pe fundal. Privirea nu e oprită de nimic: nici de blocuri, nici de antene sau stâlpi sau case cu etaj. Blocurile se văd la orizont, departe, mici ca nişte muşuroaie gri cu multe ferestruici, ca şi cum acolo ar locui nişte insecte exilate. Liniştea şi pacea stârcilor, alunecarea domoală a unei lişiţe pe apă sau nemişcarea în tăcere a unei berze cu pi­ciorul ridicat în aer, toate se aştern peste istoria com­plicată, peste chinul deţinuţilor politici sau disperarea arhitecţilor salvând din moloz bucăţi de frescă, bucăţi din sfinţii mânăstirii Văcăreştilor. Calmul naturii – aer plin doar de foşnetul stufului – pare un acoperământ aşternut peste zbuciumul oraşului. A învelit istoria dureroasă a acestui loc, huruitul buldozerelor, chiar şi ura securiştilor de odinioară, făcuţi cordon, în faţa oamenilor ce plângeau la demolarea bisericii lor.
I s-a spus acestui loc şi Delta Văcăreşti sau Delta dintre blocuri.

Deşi nu e o deltă propriu-zisă: niciun râu nu trece pe aici. Şi totuşi, poţi simţi cum ia naştere un nou teritoriu, cum o nouă viaţă şi o nouă lume înfloresc în mirosul dulceag al bălţilor şi al plantelor putrezite la marginea lacurilor. Apa clipoceşte printre trestiile stufu­lui şi frunzele lui foşnesc ca un oftat prelung, la adierea vântului. Dincolo de digul de beton, bănuieşti agitaţia mo­torizată, zvâcnind în arterele asfaltate ale oraşului. Te ghemuieşti şi mai mult într-un loc ascuns, lângă o salcie mare, aşteptând să auzi aripile unei păsări lovind apa.

 

 

 

Publicat inițial în ,,Formula AS”-nr.1058

scris de Cristian Mihai