Stele şi înjeri

– Era taina noastră. Aşa-i plăcea lui, când se aşternea întâia oară în an, neauă.

– Cui?

– Lu Moşu meu. Când eram eu copil, era mai bătrân ca mine acum. Avea spre suta de ani.

– Şi care era taina?

– La prima neauă, după ce se înnopta, mergeam numai eu cu el la un loc de-i ziceam părculete. Era spre creasta muntelui, pe o coastă unde ţineam noi fânul fă­cut căpiţe. Mergeam după el, căl­cam numa în urma lui şi nu vor­beam. Părea că eram Avraam din Biblie şi băiatul lui. Da noi, ajunşi la părculete, ce făceam? Ne ur­cam în vârful unei căpiţe şi ne în­gropam în fân, pân ce numai ca­petele ne rămâneau afară. Aşa stă­team cu moşul meu şi ne uitam la ceriu. Te înfiorai! Era atâta fru­mu­seaţă, că te-nfiorai! Luna era mare şi albastră, chiar deasupra, şi, copil fiind, îmi părea că din ea curje lumina, ca un râu. Cum tăte erau pline de neauă, şi văile şi munţii şi brazii, lu­mina aluneca păste ele pân de­parte, unde se întâlnea iar cu ceriul şi îl lumina. Mi se bucura ceva în piept când vedeam. Mă lăsam cu privirea prin stele, şi numa mirosu de fân mă aducea înapoi şi îmi amin­tea că sunt pe pământ.

– Şi moşu ce zicea?

– Moşu nu avea boabă de carte. Da ştia tăte stă­lele. Îmi arăta Ursa Mare şi Ursa mică, luceferii, sămnele, şi atâta îmi povestea de ele, până ador­meam. Când mă trezeam, el tăt cu ochii pe ceriu era, şi zâcea mărunt din buze rugăciuni. Tăt aşa făcea şi la biserică, cu ochii rădicaţi cătră înjeri, ca şi cătră stăle. Şi-mi zâcea că a fost odată o stea cum nu mai fusese în ceriu, şi pe aia doar trei magi or văzut-o…
Gheorghe Boroi vorbeşte molcom. Deşi nu pare, el însuşi e acum un moş de poveste, ce se apropie de suta de ani. Vocea lui joasă se amestecă cu tros­netul focului. Se împletesc amândouă ca o funie ma­gică, pe care simt că pot să cobor în tărâmuri vechi, aproape uitate. În lumi risipite de timp, ce se mai păstrează doar în amintirea câtorva bătrâni. Stăm pe două scăunele lângă sobă. E cald şi miroa­se a ţuică fiartă. Într-un colţ al ferestrei perdeaua e ridicată: afară, prin aerul albăstrui al înserării, ninge repede, cu fulgi mari. O frumuseţe albă, imaculată, începe să separe lu­mea de jos, din care vin eu, şi căsuţa lui Gheorghe Boroi, aflată în săl­bă­ticia munţilor din capătul Văii Jiu­lui. Ninge, şi drumurile se şterg, gar­durile nu se mai văd şi casa ar pu­tea să fie o nucă, o boabă de pi­per, sau doar flăcăruia galbenă a unei ferestre. Aici ar putea să treacă o noapte sau un secol fără să ştii.

Zăpezile de pe piscuri

Când a mai crescut, acel „ceva” ce i se bucura în piept lui Gheor­ghe Boroi privind stelele a început să îl cheme către munte. „Era… ca un dor, ceva mă trăgea spre creste şi tresăream de bucurie, numai când vedeam vâr­furile cu neauă”. Aşa s-a făcut Gheorghe pădu­rar. Meseria lui era să cutreiere munţii şi pădurile. De cinci ori a traversat de la Domogled la Retezat, pe vreme de iarnă, numai pe piscuri. De cinci ori şi-a ris­cat viaţa, numai de dra­gul munţilor albiţi de nin­sori, pentru bucuria de a păşi pe lumina zăpezilor. „E foarte periculos. Câ­teodată mă temeam şi să şoptesc, să nu pornească vreo avalanşă. Dar dacă ai curajul ăsta, vezi mi­nu­nile lui Dumnezău pe Pă­mânt! Când vine o pală de vânt şi rădică neaua de pe creste în soare, toate cu­lorile lumii sunt pe ceriu! Vezi munţii ăia mari, pu­ternici, şi în liniştea lor parcă şi ţie îţi creşte inima, te simţi şi tu unul de-al lor. Că avem ceva mare pus de Dumnezău în noi, aşa cum o pus în munţi. Îi greu de explicat în cu­vinte. Când am vă­zut atâta măreţie, am căzut în jenun­che şi am plâns. Mi-am amintit de moşu meu. Şi oda­tă, cum stăteam aşe, a apărut lângă mine un ţap de ca­pră neagră. A mers cu mine tăt mun­tele, până am ajuns spre casă! Muntele îţi mai face şi bu­curii de-astea. Altă dată, am văzut în zăpadă urmă de urs şi am vrut să văd încotro a mers. Când am ajuns la Bota, urmele se o­preau: ursul s-a pus pe fund şi şi-a dat drumul la vale, ca pe derdeluş. Iarna am găsit multe animale rătăcite sau pierdute. Pe tăte le-am luat şi le-am dus să le salvez. De trei ori am găsit pui de urs şi i-am dat la Ocol. Pe unul l-am ţinut acasă două luni. Atâta se-nvăţase, că venea dimineaţa şi bătea la geam să îi dau mâncare. Şi după ce a mai crescut, cobora în Uricani, la cofetărie, şi cerşea prăjituri. Când l-am dat la Ocolul din Curtea de Argeş, a plâns mama după el, că era ca de-al casei. Da mereu aduceam acasă ba pui de râs, ba de căprioară, după cum îi găseam prin păduri. Mi-a plăcut mult iarna pre munţi… am umblat mult…”, îmi spune Gheorghe şi ochii îi strălucesc când vorbeşte despre munte ca şi cum ar vobi de o iubire pierdută. Urcă şi-acum din când în când, să vadă rotirea stelelor în aerul subţire, îngheţat. Toate sunt acolo, neschim­bate, aşa cum i le-a explicat cândva moşul lui. Jos se vede tărâmul ondulat al norilor ce se întind peste Valea Jiului. Ai zice că poţi păşi pe el. În tinereţe, când ajungea pe piscuri, se dezbrăca şi stătea la soare pe zăpada ca un nisip fin, de diamante. Acum se mulţumeşte să zâmbească şi să stea sprijinit în botă, privind zăpada viscolită în depărtări. Dincolo de ea îşi vede tinereţea, tot aşa, risipită pe munţi. Când coboară către casă, are drumurile lui. Pe sub cetini, pe sub brazi uriaşi, al căror parfum îl încăl­zesc, îi dau putere. Mai zăboveşte şi acolo un pic, pentru că nu toate păsările au plecat. Mierla, sturzul, vrăbiile şi cintezoii încă sunt aici, scormonesc după câte o sămânţă şi cântă, te încarcă cu linişte, cu voioşie albă şi curată, precum zăpada ce îngreuiază cetinile brazilor. Apoi vine hula, gerul şi viscolul, care taie, strânge şi zdrobeşte, scoate lupii din as­cunzişuri şi le duce urletele peste păduri. Sunt nopţile de gheaţă în care, şi la doi paşi de casă te poţi rătăci. Furia iernii din munte abia aşteaptă să te înhaţe şi să te orbească cu zăpadă răscolită, să te acopere cu valuri uriaşe de crivăţ turbat, să îţi îm­prăştie în bezna albă orice strigăt îţi vine pe buze. Acelea sunt nopţile în care poţi să moţăi cel mai bine lângă sobă, cu o cană de vin fiert în mână. Aşa face şi Gheorghe Boroi, şi nimeni nu îl deran­jează aici, în sihăstria muntelui şi a sălbăticiei dez­lănţuite.

Nopţi de poveste

                Gheor­ghe Boroi

Demult, când Gheorghe încă adormea învăluit în mirosul fânului, privind stelele alături de moşul său, satul Câmpul lui Neag era altfel. Şi nu e vorba doar despre faptul că înainte erau aici aproape 15.000 de oi, şi acum, abia dacă mai găseşti două sute, şi nici despre faptul că lumea s-a împuţinat şi sălbăticia s-a întins cu lăcomie peste case şi grădini. În ciuda lucrurilor puţine şi a sărăciei, mai demult, iarna era o mare sărbătoare în aşteptarea Crăciu­nului. Părea că oamenii aveau altă ştiinţă a fericirii. Pe-atunci, se ţinea postul cu stricteţe şi mâncarea de bază era trâncul. Adunau mere pădureţe din vre­me şi le puneau într-un butoi cu apă. Zeama aceea acrişoară, ce nu apuca să fermenteze, pentru că ve­nea frigul, se mânca cu mămăligă şi era toată iarna felul principal. Mai erau cartofii, numiţi aici gulii sau napi, şi fasolea, numită mazăre, pregătită cu moare de varză. Bărbaţii care mergeau la lucru aveau mereu la ei o cutiuţă de metal împărţită în două: o parte cu sare şi una cu ardei iute pisat. Se opreau la câte un izvor, scoteau un boţ de mămăligă pe care îl înmuiau în apă, îl treceau prin sare şi ardei şi ăla era prânzul. Dar oamenii erau fericiţi şi aşa, cu copiii care scoteau din garduri scânduri de fag sau frasin, opărite şi îndoite în chip de schiuri, şi cu taţii lor urcând spre munte, cu câte o sanie mică în spate, pe care o coborau încărcată cu fân pentru animale. Şi cu cât iernile erau mai grele, cu atât mai aprinse erau şezătorile. Câteodată, zăpada era atât de mare, încât din căsuţele de lemn nu se mai vedea decât coşul pentru fum. Dar oamenii se adunau din toate crestele şi din toate pâraiele. Îşi puneau în picioare vârzobi, cer­curi de lemn cu tălpi fă­cute din împletitură de curele, şi păşeau aşa peste nămeţi, ca şi cum ar fi plutit, adunându-se la ca­sa de întâlnire. Înăuntru era cald şi cu toţii rămâ­neau în cămăşoaiele largi, de cânepă, pentru că încă nu venise vremea haine­lor „nemţeşti”. Femeile torceau, ţeseau sau îm­pleteau ceva. Copilele primeau munca cea mai migăloasă – de a desface câlţii din cânepă, în timp ce bărbaţii cântau la fluier sau povesteau. Unul vă­zuse în pădure un lup alb, cu ochii ca de foc, altul se jura că poate să cresteze grinda şi să scoată sânge de acolo, şi toată lumea râdea când o voce amărâtă se plângea că la târg n-a putut să îşi ia opinci, că el a avut doar zece sute şi negustorul i-a cerut o mie de lei. Oameni simpli, în­văţaţi doar cu răbojul, cioiu, găleata, vadra şi cupa. Pe atunci nu era nici curent electric şi nu erau nici măcar sobe. În mijlocul camerei era vatra de pă­mânt şi luminile flăcărilor jucau pe feţele vesele ale oamenilor. Feţe arse de soare, asprite de ger. Focul ardea în casă şi fumul se ridica printr-o pâlnie mare, aflată deasupra lui, făcută din nuiele cu pământ. „Căloniu îi zicea”, îşi aminteşte Gheorghe Boroi pri­vind fix, în trecut. „Nu aveam sobă, aveam căloniu. Şi noi, copiii, ne trăgeam lângă el când auzeam că un bătrân începe să spună din nou po­vestea lui Iovan Iorgovan. Toată lumea tăcea şi asculta, măcar că toţi o ştiam.

        Vârful Oslea

Dar era durerea lor de ţărani nevoiți pe atunci să iasă doar noaptea cu vitele, din cauză că ziua era musca Columbaca, ce se băga în nări şi le omora. Şi numa ce începea să spună un bătrân şi noi făceam ochii mari şi stăteam nemişcaţi. Balaurul stătea încolăcit în jurul munte­lui Oslea, Făgăraşul nost ăl mic, cum îi zâce. Şi azi se vede şanţul de jur-împrejurul muntelui! Fusese balaurul în satul ce-i zice azi Soarbele şi dintr-o singură sorbitură înghiţise trei sute de oi, cu cioba­nii şi câinii lor cu tăt! Iorgovan şi-a făcut sabie la Fierarul Pământului şi mai întâi a mers în munţii Sebeşului. A dat cu ea în piatră şi sabia s-a rupt. Fierarul i-a făcut alta, dar şi aia s-o rupt. Abia a treia sabie o fo bună şi când a dat cu ea, a tăiat piatra. De-atunci îi zâce la muntele ăla Piatra Tăiată. Şi a venit la balaur şi l-a tăiat, dar nu de tăt, că lighioaia a început să fugă pe Valea Cernei în jos şi i-a strigat lui Iorgovan: «Nu mă omorî, că mai mult rău o să fac mort decât viu! Din mine o să iasă muscă şi ea o să vă omoare vitele!». Dar Iorgovan a zis: «O să învăţ oame­nii să îşi afume vitele cu fum de baligă şi cu fum de fân, dar pe tine nu te cruţ!». Balaurul a fugit pe Valea Cernei şi s-a ascuns în peştera Dubo­va. Şi mergând după balaur, Iorgovan a auzit nişte fete cântând şi atunci i-a spus râului: «În­ceată, Cerna, înceată, că se-aude glas de fată». De-atunci Cerna nu mai face gălăgie, apa e liniştită. Apoi a găsit balaurul în peşteră şi l-a omorât. De-aia, din peştera Dubova iese musca ce omoară vitele şi noi le afumăm sau le scoa­tem numai noaptea. Aşa era pe-atunci în nopţile de iarnă, la vatra focului, şi putea să fie neaua păstă casă de doi metări, că noi petreceam bine.” Şi pe când povestea era gata, femeile ridicau ţestul şi, spre bucuria invitaţilor, încă­perea se umplea cu miros de pâine proaspătă, coaptă chiar acolo, pe vatra de lângă ei, pe frunză de hrean.

Colindeţii

       Coborâtul fânului

În dimineaţa în care vedeai câte două-trei mogâldeţe înotând prin nămeţi, împiedicân­du-se în cojoacele prea mari, de împrumut, ştiai că au început să umble colindătorii. Sau colindeţii, cum le spune la Câmpul lui Neag. Mogâldeţele erau cei mai mici copii ai satului şi ei porneau primii cu Steaua, pentru a vesti oamenilor apro­pierea Crăciunului, naşterea lui Hristos. Se opreau în pragul ca­sei, îşi ridicau de pe ochi că­ciulile, îşi ştergeau mucii şi, îmbujoraţi, cântau şi ţineau sus steaua pictată pe lemn, steaua vă­zu­tă o singură dată doar de trei magi. Pe-atunci, colindeţii nu mer­geau la case „pe alese”. Mergeau la toate casele din sat şi toată lu­mea trebuia să îi primească, chiar dacă aveau sau nu aveau ce să le dea. Cel mai important era ca ves­tea Naşterii să fie dusă şi să fie primită. Importantă era bucuria satului laolaltă. Apoi începea să umble pe dealuri o trupă ciudată: rege şi soldaţi, preot, cioban şi îngeri. În urma lor veneau nişte stihii negre, cu bâte şi clopote la brâu: erau Irozii şi blojii. „Noi le ziceam bloji, acum le zice brondoşi. Erau umbrele răului, mascaţi şi înarmaţi cu ghioage, şi dacă două trupe de Irozi se întâlneau, era musai să se bată între ei blojii. Dar la colindul Irozilor, chiar dacă stăteau mai în spate, cu măşti înfricoşătoare şi sprijiniţi în ghioage, până şi ei cântau Naşterea Domnului. Doar fluierele ne acompaniau. După noi, mai veneau ţiganii-colindeţi. Ei aveau şi viori, dar nu primeau bani, doar bucate. Ultimii colindeţi erau cei de la biserică, în frunte cu preotul satului. Tăt felul de colinzi auzeai, şi le cântam şi ne bucu­ram de ele şi de bunătatea lui Dumnezău”, îmi spune Gheorghe Boroi şi se ridică să mai pună un lemn în jarul sobei.
Sigur că se făcea şi pe atunci brad împodobit. Podoabele erau nuci şi mere şi, pentru cei mai în­stăriţi, biscuiţi legaţi cu aţă şi aninaţi în crenguţe. Dacă erai cuminte peste an, Moş Crăciun putea să îţi aducă o pereche de papuci sau chiar o căciulă nouă! Dar marea bucurie rămânea a doua zi, la bise­rică. Acolo, oamenii mergeau cu cele mai bune hai­ne şi cântau cu bucurie, pentru că preotul le spunea vestea cea mare. Nimeni nu mînca nimic până acasă şi nimeni nu intra în cârciumă. Acasă se aşezau la masa de lângă vatra căloniului şi, după ce familia spu­nea împreună o rugăciune, se îmbrăţişau ca la un mare praznic. Abia atunci postul se încheia şi puteau sărbători. Era ziua fiecăruia dintre ei şi a tuturor. Era ziua de naşte­re a Mântuitorului.

Crăciunul lui moş Gheorghe

Cu soţia lui şi un pui de căprioară găsit în pădure

– Crăciunul ăsta un­de-l faci, moş Gheorghe?

– Aici.

– Singur?

– Ba. Cu muntele, cu Dumnezău şi cu tătă su­fla­rea pământului care crede în El.

– Animalele din pă­duri simt că e Crăciu­nul?

– Moşii noştri spuneau că în noaptea de Crăciun, în anumite crânguri, ies lupii şi căprioarele, vulpile şi urşii, paserile şi cerbii. Stau numai aşe, în tăcere, împreună. Eu n-am văzut. Dar dacă spuneau ei, poa­te că e aşa. Tăt Dumnezău le-a făcut şi pe ele, cum să nu Îl simţească? Eu am văzut corbii care trăiesc aici, într-o stâncă. Moşu meu i-a apucat şi eu îi ştiu de mic, să tot aibă vreo două sute de ani. Se spune că trăiesc mai bine de trei sute. No, corbii ăştia, în ziua Crăciunului, ies şi se rotesc tătă ziua pe ceriu! Fără oprire!

– O să ai brad?

– Da. Unu mititel, să îl pun pe masă. Ca să am cu cine povesti tătă noaptea, că bradu ştie te-asculta.

– Şi după aceea?

– După aceea îi zâua Crăciunului. O să ies di­mineaţa acolo, pe prispă, să văd cum iese soarele de după Şiglău, muntele dinainte. Să îmi scot că­ciula şi să fac o cruşe mare. Că o fo bun Dum­nezău şi s-a născut, ca să ne mai îngăduie pre noi în mi­nunile Sale.