În munte, există un moment al nopţii de iarnă când pădurea pare că vrea să vorbească.
E o poveste spusă de ea sau de fiecare copac în parte, de sute de ori, şi de fiecare dată nu reuşeşti să o înţelegi, sau o înţelegi, dar nu ai cum să o spui mai departe, pentru că nu o poţi pune în cuvinte. A rămas destulă lumină din timpul zilei, absorbită de zăpada în care mă afund până la genunchi, captivă cumva în stratul alb şi greu ce îndoaie crengile fagilor. Respir odată cu gerul albeaţa sticloasă a muntelui, tăcerea lui ce îmi ajunge, îngheţată, direct în plămâni. Undeva, dedesubt, pământul se odihneşte. Am trecut de Pârâul Popii, mai avem un pic şi ajungem la Mermezeu, cătunul de sus. Moş Vălean se opreşte şi reia cu aceeaşi voce şoptită: „Nu mai avem mult, cam pe aici ar trebui să fie. Măi copile, n-o să-ţi pară rău de drumul ăsta. Aşa frumuseţe nu ai cum să vezi la oraş! E iubita mea, drăguţa mea! Nu zic, poate că noi trăim izolat în satul ăsta, ce-am mai rămas, câteva familii, şi alea ca mine, de-o persoană. Dar eu tot îndrăgostit sunt de ea, de când eram ficior! S-o vezi numa’! Se-arată încet, încet, nu deodată. Numa ce îi vezi chipul luminos cum se ridică aşa, câte un pic, de se-nfioară tăte în jur. Nu există lucru mai minunat pe pământ”.
Câţiva paşi numai şi am ajuns. În urma noastră se vede acum valea albă, rotunjită de ninsoare. Luminile mici, gălbui, sunt probabil de la casele risipite ale Homorodului, satul dinspre Mureş. În dreapta, sunt crestele albe peste care se ajunge la Bozeş, iar în stânga e Coasta, versantul înalt al unui munte. Deasupra lui, cerul este imens. Miliardele de stele se văd atât de clar, încât ai senzaţia că sunt vii, că te privesc cu un ochi fermecat. „Cine poate să ştie, mă, copile, treburile astea?”, îmi răspunde bătrânul la întrebarea mea, „poate c-or avea şi stelele, şi lupii, şi pădurea, Crăciunul lor. Numa’ Dumnezău îi ştie. Da’ io zic că Domnu’ se naşte pentru tăt ce-a făcut el pe pământ, oameni şi fiare deopotrivă, şi într-un fel, tăte se bucură, numa’ că bucuria lor e altfel decât a noastră, se vede numa’ din ceriu. Ce ştiu de la Moşu meu e că în stele poţi să afli tăt, tăt. Numa’ să ştii a ceti în ele. Io, mă, că apare amu! Vine frumoasa me! De păste Coastă vine. Îţi mângâie faţa, da’ te mângâie şi pă suflet. Îmi vine să beau tăt vinarsu’ când o sâmt că mă atinge, că drept la inimă îmi merge şi îmi aduc aminte de tătă tinereţea me”.
Tot mai rotundă şi tot mai strălucitoare, peste cerul de iarnă apare luna. Văile s-au luminat şi umbrele nedesluşite au dispărut. Este o lună uriaşă, mişcându-se încet peste crestele îngheţate, peste cătunele adormite, cu ferestrele sticlind, ici-colo, gălbui.
Moş Vălean îşi scoate o ţigară şi şi-o aprinde. Fumul greu, amestecat cu abur, se rostogoleşte peste vale. „Alt lucru mai fain, la noi în sat, eu nu ştiu să îţi arăt. Dacă te agăţi de o ghiulea de tun în dimineaţa asta, abia în halantă dimineaţă eşti pe lună. Cu o condiţie: să meargă ghiuleaua tăt cu viteza cu care a ieşit pe ţeava tunului”.
Viaţa ca un colind
Moş Vălean
Câţi ani are Moş Vălean? Nu ştie. Nici nu a ştiut exact vreodată, pentru că nu şi-a numărat anii. Sărbătoarea Crăciunului i-a spus doar de fiecare dată cât a mai înaintat în viaţă. Ca o bornă luminoasă pe un drum fără niciun alt reper, în goana nebună a zilelor ce se scurgeau una după alta, fără a încetini, lăsându-l doar cu frânturi de amintiri.
„Când am fost de opt, nouă ani, am mers cu Steaua. Steaua se făcea în cinci colţuri. Cumpăram de la şatră coli de hârtie albastre, roşii, verzi, galbene. În tăte culorile. Şi făceam cu foarfeca primburi şi le lipeam cu aluat de grâu, de făină de grâu. În capătul stelei puneam o icoană: Maica Precista. Cât noi pregăteam Steaua, mămica ne pregătea hainele, că ne îmbrăcam în costume populare, faine. Aveam cămeşe de-alea încreţite. Făcea pături aşa, mărunte. Mămica făcea păturile alea până jos, şi apoi punea fieru’ pe ele. Avea fier de călcat de-ăla cu jar, băga jar în el. După ce o păturea, o aduna şi o ţinea câteva zile. Când îmbrăcam cămeşoaia era creaţă, frumoasă, şi puneam peste ea cojocel de oaie cu sori cusuţi pe el. Mergeam cu frate-miu şi cu alţii. Eram mulţi copii în sat pe-atunci. Făceam gazdă la uncheşu’ Aurel şi acolo stăteam trei zâle. Avea trei camere cât asta, şi una era numa’ pentru noi: acolo dormeam, acolo râdeam, acolo ne păcăleam. De la uncheşu, plecam în zori pe cel mai tăios ger, şi tot la el ne întorceam seara, degeraţi şi plini de zăpadă, da’ cu straiţele pline. Tăt ce adunam duceam acolo şi la sfârşit împărţeam. Ne dădeau oamenii colaci, pece, adică bucăţi de carne, mere şi nuci. Abia a treia zi de Crăciun mai veneam acasă. Apoi a venit vremea să merg cu Viflaimu. Ăla era o ladă de lemn cu toarte, toată împodobită, şi avea trei cruci deasupra. Una la mijloc mai înaltă şi alea două cam la fel. Cutia avea o gaură să poţi băga mâinile. Şi erau acolo nişte păpuşele de lemn îmbrăcate cu ceva piele de miel. Fratele meu juca păpuşile, că era mai mare şi putea să facă şi voci diferite. Puneam Viflaimu pe masă şi zicea că v-am colindat de colindat şi dacă vreţi şi păpuşele, vă mai costă o ţâră. «Hai, mă, zi şi păpuşele!». Juca păpuşile… Erau de lemn, îmbrăcate una în piele albă şi una mai neagră. Şi Viflaimu era frumos făcut, împodobit şi era mare, că abia îl duceam doi copii. Era toată numa primburi prinse tăt cu făină de grâu. Le jucai cu mâna, aşa, până când una cam ceda. Păpuşa aia mai albă o învingea pe aia neagră.
Odată, am mai crescut şi am putut merge cu Craii. Melfior, Valtezar şi… încă unu mai era, da’ nu mai ştiu cum îl chema. Era şi Irod, îmbrăcat în haină lungă, verde. Eu eram Îngerul. Îmbrăcat în haină albă până jos, cu aripi pe spate, şi aveam de zis oarece. Când venea rându’ meu, ziceam: «Eu sunt Îngerul lui Dumnezău, ascultaţi ce vă spun eu! Să nu daţi prin cetate, să daţi prin altă parte! Că Irod viclean cel rău, vrea să-l taie pe Fiul lui Dumnezău». Aveam toţi săbii de lemn, cu teacă de carton. Şi puneam săbiile pe Irod şi ziceam: «Şi foc şi piatră şi pucioasă pe-a tale oasă!». No, când am început să fiu flăcău, am pornit cu Căluşerii. De-amu, puteau să fie troienele cât casa, că zburam peste ele şi cu gându’ tăt la câte o drăguţă eram. Mergeam şi jucam în curţile fetelor şi aveam strigături de-ale noastre… «Trece-mă bade valea, să nu mă vadă maica, să nu ştie un’ m-am dus, numa’ să vadă că nu-s, să nu ştie unde mer, numa’ să vadă ca pier! Haide bade şi mă fură, că io dorm în pat la şură, şi-i poarta de pipirig, nu scârţâie niciun pic! Maica doarme în casă-n pat, nu ştie că m-ai furat. Hai mândruţă la părău, să-ţi arăt năravu meu!». Era Crăciun, da’ nu ziceam cu păcat, numa să-nveselim lumea. Mergeam cu căluşarii la Bozeş, unde erau casele dease. Eram tineri, zburam ca păsările peste haturi, măcar că era zăpada cât un stat de om. Valea era îngheţată şi se auzeau lupii peste ea, da’ nu ne era frică. Luna, drăguţa mea, lumina şi strălucea tăt ca ziua. Câte 30 de fete erau în Bozeş, ne aşteptau să le jucăm hore învârtite şi haţegane. A doua zi meream pe-aici, pe la Homorod şi Văleni, la Mermezeu, şi abia a treia zi ne opream. Chemam fetele de aici din sat şi mâncam, jucam şi beam ţuică crampă tăt în curte la uncheşu Aurel. Deci o fo altfel de lume, altfel de viaţă ca acum”. Apoi Moş Vălean s-a căsătorit şi a început el să primească în curte şi în casă colindători. În ajun de Crăciun, pleca tot pe jos, prin nămeţi, însă la Orăştie, cu desagi de bunătăţi pentru domnii de la oraş. Umbla din poartă în poartă: „Nu cumperi ţuică? Nu cumperi nuci? Nu cumperi mere?”. Dormea acolo, la vreun neam, şi venea înapoi în altă zi, că nu era casa singură şi avea cine să se îngrijească de ea şi de animale. Acum? Acum e un altfel de Crăciun. Crăciunul bătrâneţilor însingurate. Satul s-a risipit. Colindătorii au dispărut. Viforul răscoleşte zăpada gol, fără să mai ducă cu el glasurile copiilor sau strigăturile căluşarilor.
Darurile pământeşti
„În Postul Crăciunului, noi nu mâncam de frupt. Mămica mea avea blide de post şi blide de frupt. Când venea Postu, le spăla pe cele de frupt, le punea în pod şi gata cu ele. Cine te lăsa să mănânci lapte sau smântână? Nici poveste! Mâncam mazăre, poame, fasole, varză, sarmale de post. Mâncam numa’ mălai, că nu era pită. Ne dădea o felie de mălai cald şi abia aşteptam să se termine Postul, să o putem mânca cu lapte cald. Şi numa ce o vedeam pe mama în Ajun, că începe să coboare blidele de frupt din pod! În aceeaşi zi, ne dădea câte un castron mare de lemn să pisăm nucă în el, pentru cozonac. Era Crăciunu’… era ceva… săreau copchiii în sus, că ziceam că mâncăm pită şi carne şi cozonac cu nucă. Nu primeam cadouri sub brad ca amu, da’ simţeam că e sărbătoare mare. Ne dădea haine noi, cămeşe ţesute şi ne îmbrăcam în nou. În seara de ajun, după ce trecea de 12 noaptea, puneau muierile cozonacul pe masă. Făceau plăcintă cu caş şi cu smântână. Puneau în ea şi lapte închegat, ouă şi apoi o împătureau frumos şi o băgau la cuptor. Mirosea de ameţeai, când o scotea aburind pe ştergar. A doua zi era masa cu sarmale, carne friptă, cârnaţi şi maioş. Şi ţuică fiartă, cu zahăr şi cu piper. Ne puneam tăţi în jurul mesei încărcate cu bunătăţile astea. Copiii spuneau primii rugăciunea. Ziceam Tatăl Nostru, Credeu’ şi Îngerelu’. Şi când noi, copiii, îmbrăcaţi în cămeşi albe, terminam cu «Doamne, îngerii tăi fie păzitorii mei, din zi până în noapte, până-n şeasu cel de moarte!», abia atunci spunea tata rugăciunea mesei de Crăciun”. De unde venea, totuşi, fericirea Crăciunului, într-o căsuţă din lemn, ascunsă departe, într-un munte alb şi neştiut? Poate din cântecul colindelor, poate din zilele cu derdeluş, când săniile făcute din lemn de măr alunecau cel mai tare, poate din serile cu şezătoare sau din cele în care un tată cioplea roţi de car îngânând cântece bisericeşti. Sau poate din toate aceste bucurii ce se adunau şi culminau în jurul mesei, când câţiva copii stăteau îmbrăcaţi în alb, alături de părinţii lor, spunând o rugăciune. „Mulţumim ţie, Dumnezeule al nostru, pentru bunătăţile tale cele pământeşti”, spunea tatăl la finalul mesei, şi copiii fugeau afară îmbujoraţi, cu o felie mare de cozonac în mână.
Strigoaia
– Vinea haia de la Homorod. A Sâvulinii.
Atât a trebuit să îi spună vecina lui Vălean, într-una dintre iernile oţeloase din munte. El era în curte, tocmai ce dăduse de mâncare la animale şi se apucase de crăpat lemne. Nu era o iarnă mai grea ca altele, dar zăpada era cât gardurile, acoperise crucile din cimitir şi viscolul sufla a rău pe Coastă. În iarna aceea ceva se întâmplase în sat şi toţi ştiau. Vălean a înţeles imediat cine e „haia de la Homorod”. Nimeni nu avea curajul să-i spună numele întreg. Era vorba de o femeie ce murise pe la sfârşitul lui noiembrie, în urmă cu vreo trei săptămâni. Prin sat oamenii au început să povestească cum au văzut o lupoaică mare umblând prin grădini. Şi cam tot de atunci, câinii aveau momente din noapte şi chiar din zi când lătrau turbat sau urlau a moarte. Încetul cu încetul, sătenii au înţeles că lupoaica aceea uriaşă, după unii neagră, cu ochi de foc, după alţii sură, cu ochi negri ca tăciunele, nu mergea oriunde prin sat, ci doar la două case: la casa părintească a femeii ce murise, unde mai trăia doar mama ei, Sâvulina, şi la casa verilor ei. Mulţi au zis că e poveste, că e doar un lup rătăcit şi înfometat şi că ar trebui prins înainte de a face pagubă prin gospodării. Printre ei era şi Vălean. Aşa că la vorbele vecinei a tresărit. A întrebat-o doar atât:
– Une? Pe la părău?
– Ie.
Şi-a aplecat privirea către lama toporului. Un topor mare, greu, cu coada maronie, lucioasă. Apoi privirea i-a alunecat către grajd, unde stătea rezemată de zid sapa. Nu a ştiut de ce, dar sapa i s-a părut atunci o armă mai bună. Aşa a simţit. A înfipt toporul în butuc, a luat sapa şi a mers să dezlege câinele, ca să îl ia cu el. Atunci l-a văzut mama sa. Şi când a înţeles ce vrea să facă i-a spus doar:
„Bă, să nu te duci, că p-aia n-o poţi omorî”.
neumblată şi se afunda tot mai mult în ea. Gerul îi ardea faţa şi mâna încleştată pe sapă. Aproape că ajunsese. Nu vedea pârâul, dar îi auzea clipocitul şi îl ghicea cum se scurge repede pe sub pojghiţele de gheaţă. Ca din senin, dincolo de apă s-au pornit vârtejuri ce spulberau zăpada. Ca o ceaţă, ca un fum prin care nu puteai vedea nimic. Câinele a scheunat şi a rupt-o la fugă înapoi, spre casă. Atunci a simţit cum tăcerea muntelui se prăvăleşte în valuri peste el şi s-a oprit în loc. Clinchetul apei. Coada caldă a sapei. Zăpada rece până la genunchi. Nu îi era frică de lup. Vălean a înaintat până la pârâu. Simţea cum i se topesc pe faţă acele de gheaţă aruncate de vârtejuri. S-a gândit că familia lui slujeşte de o sută de ani în biserică. Moşul lui fusese cantor şaizeci de ani, tatăl lui patruzeci. Cu siguranţă, va urma el. Era în Postul Crăciunului şi îl ţinea aşa cum ţineau toţi ai lui – cu stricteţe. A vrut să facă pasul peste pârâu. Dumnezeu trebuia să îl apere. Să îşi trimită îngerii şi să îl ţină. A închis ochii şi a spus în gând o rugăciune. Şi-atunci, deodată, a înţeles. Întors acasă, a crăpat lemne până târziu, în noapte, când luna s-a arătat uriaşă, albă, dincolo de Coastă. Se încheia ziua în care Haia încercase să-l pună pe el, Vălean, să-l ispitească pe Dumnezeu. După şase săptămâni de la moartea fetei Sâvulinii, nimeni nu a mai văzut lupoaica cea mare în sat. Peste case a rămas doar iarna şi liniştea strălucitoare a zăpezilor.
Crăciun fericit!
