O dimineaţă de toamnă
Statuia minerului de la Certej
30 octombrie 1971. Ora cinci dimineaţa. Certejul, o mică localitate minieră din Apuseni, nu departe de oraşul Deva, era încă scufundat în somn. Doar la câteva ferestre se aprinseseră lumini, pete galbene în întunericul umed, oameni ce se pregăteau să intre în schimbul de dimineaţă la mină. O dimineaţă tăcută şi posomorâtă de toamnă. Noaptea rece încă nu se ridicase. Fuioare de ceaţă se agăţau de vârfurile brazilor. Totul a început în tăcere. Fără zgomot, ceţurile au fost împinse în jos, spre vale, de ceva invizibil. O creatură uriaşă, nevăzută, de aer, se rostogolea cu o viteză incredibilă. Brazii s-au îndoit şi au trosnit ca la o furtună pornită de nicăieri. Era un suflu distrugător, ca al unei explozii. Primele case au fost spulberate. Şi, imediat, au început să bubuie ferestrele celorlalte şi să zboare acoperişurile. Acel suflu gigantic arunca în aer animale, maşini, mătura tot ce găsea în cale. Ca o rafală de uragan. Apoi a urmat o secundă de linişte. Ce-a fost asta? Oamenii au sărit din somn şi s-au gândit la cutremur. Alţii au apucat doar să deschidă ochii şi să simtă frica aceea colosală, pe care instinctul ţi-o dictează înaintea unei catastrofe. Dar majoritatea nu au avut timp să reacţioneze în niciun fel. Nu au avut timp nici să se dea jos din pat sau să meargă la fereastră, să vadă ce se întâmplă. În negura malefică a acelei dimineţi, întunericul plin de ceţuri sfâşiate era complice cu moartea: trei sute de mii de tone de steril au ras, în doar câteva secunde, întreaga vale a Certejului. Un mâl gros, care a zdrobit şi a înghiţit cu furie blocuri, case, grădini. Toate au fost făcute una cu pământul, în doar câteva clipe. Oamenii nici nu au avut timp să ţipe. Se auzeau doar trosniturile blocurilor de beton, căzând unul după altul, zidurile se prăbuşeau cu sunet înfundat, casele erau sfărâmate cu zgomot de oase rupte. Apoi, când masa aceea neagră şi diformă a acoperit totul, au urmat iarăşi câteva clipe de linişte totală. Şi abia apoi au izbucnit urletele. Strigăte de ajutor, strigăte disperate, ridicându-se de pe întreaga vale, din stratul de nămol. Oamenii din casele aflate mai sus, pe dealuri, au ieşit afară şi atunci au început alte strigăte, care anunţau catastrofa: „S-a
Un taifun de cianuri
rupt barajul!”. Întregul steril rezultat din tratarea cu cianuri a minereului aurifer era depus într-un lac artificial şi zidul barajului cedase, pe o lungime de 80 de metri. De fapt, Certejul nu era o simplă localitate din Apuseni, era o colonie minieră veche, unde se extrăgea şi se prelucra minereul aurifer. Tot sterilul rezultat din tratarea minereului cu cianură era depus de mai mulţi ani în acest lac uriaş. Şi muntele parcă s-a răzbunat pentru tot acest timp în care a fost sfredelit, scormonit, otrăvit. În acea zi fatidică de 30 octombrie 1971, până la prânz erau deja aliniate, pe podeaua căminului cultural din Certej, 21 de cadavre. Bătrâni, copii, soţi îmbrăţişaţi. Corpuri găsite în valul de steril, ce îi mumificase instantaneu. Toate aveau ceva în comun: erau fără haine, pentru că cianura din steril le topise. După câteva zile, căutările s-au oprit. Bilanţul: 89 de morţi, şase blocuri şi un cămin cu 30 de camere rase, şapte case şi 24 de gospodării distruse total. Numărul decedaţilor a fost numărul cadavrelor găsite. Nu s-a spus nimic despre cei dispăruţi, adică despre cei ce nu au mai fost găsiţi în halda de steril revărsată. Ei zac probabil şi acum sub lava aceea otrăvită care ocupă, şi astăzi, valea Certejului. Se spune că în total au fost 150-170 de morţi, poate şi mai mult. Din fericire, au existat şi câţiva supravieţuitori. Domnul Mîrza îşi aminteşte acele zile de teroare: „Am participat la salvarea oamenilor. Era foarte dificil, din cauză că sterilul, mâlul acela gros care se revărsase, în anumite locuri era destul de adânc. Riscai să te afunzi şi tu în el şi să nu mai poţi ieşi. Era ca un nisip mişcător care te înghiţea cu cât te zbăteai mai mult. În plus, din cauza cianurii, nu te puteai atinge de el, că topea tot. Pentru salvarea oamenilor s-au improvizat podeţe de scânduri pe care mergeam până la ei şi încercam să îi scoatem. Unii erau prin pomi, alţii pe câte o bucată de zid rămasă în picioare. A fost o tragedie”.
Sorin Chirla, un martor al evenimentelor, scăpat ca prin minune de la moarte
Sorin Chirla este un alt supravieţuitor al dezastrului de la Certej. Pe atunci avea doar câţiva anişori: „Noi aveam prima casă de lângă baraj. Din cauza asta, suflul barajului rupt a spulberat-o pe jumătate. Dormeam înăuntru eu, mama mea şi fratele meu.Tata era plecat la lucru, în schimbul de noapte. Din nefericire, mama şi fratele meu au fost în acea jumătate de casă spulberată şi nu au supravieţuit. Eu am fost aruncat cumva în fereastră şi am rămas agăţat acolo. Acolo unchiul meu m-a găsit şi de acolo am fost salvat. A fost o tragedie. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu în fiecare zi că am trăit”.Autorităţile comuniste de la acea vreme au declarat în mod oficial doar 48 de victime, pentru a nu fi nevoite să recunoască o catastrofă şi să declare zi de doliu naţional. Au demarat imediat cercetările pentru găsirea vinovatului. În primul rând, l-au pus sub acuzaţie pe proiectantul iazului pentru decantare. Însă probele nu au arătat că ar fi fost o greşeală de proiectare la iaz sau la baraj. S-a discutat inclusiv despre cârtiţele ce ar fi putut să slăbească pământul de sub baraj. O cauză posibilă ar fi fost tipul sterilului depozitat: în anumite zone, avea o granulaţie sau o umiditate diferită şi asta ar fi declanşat alunecarea. Nimic însă nu a fost clar, nicio cauză nu a fost stabilită cu exactitate. Clară a fost însă catastrofa şi clare au fost victimele, oameni nevinovaţi striviţi în somn de o haldă uriaşă de steril.
Certejul de azi
Cariera de la Certej astăzi
„Domnii sunt de la companie”, îmi spune în şoaptă o chelneriţă în vârstă de la una dintre cârciumile Certejului şi se uită la mine cu înţeles. „Domnii” sunt nişte zdrahoni care stau relaxaţi, fiecare cu câte o bere în faţă, discutând cu voce tare şi atitudine de stăpâni ai locului. Sunt îmbrăcaţi bine şi maşina de teren parcată în faţă e a lor. La masa de lângă ei, doi bărbaţi trecuţi de a doua tinereţe împart o bere trecându-şi de la unul la altul sticla. Sunt îmbrăcaţi terfelogit şi unul din ei îl întreabă periodic pe celălalt: „Şi zici că n-ai o ţigară?”. Cam aşa arată, de fapt, întregul Certej de astăzi. Altădată, era o colonie minieră prosperă. Veneau aici să se angajeze muncitori din toată ţara, pentru că munca era grea, dar şi salariile erau pe măsură. Se dădeau locuri de cazare şi exista o cantină. Acum, peste Certej s-a lăsat lepra sărăciei, muşcând viguros din tot ceea ce odinioară era înfloritor. Blocurile muncitorilor arată ca nişte ghetouri, vechiul magazin universal s-a închis, mina nu mai funcţionează şi fostul sediu arată exact ca în urmă cu 40 de ani. Toate sunt învăluite în aerul comunist al anilor ’80, la care se adaugă femeile şi bărbaţii şomeri, ce stau pe la câte un colţ de stradă, bârfind mărunt. Sunt îmbrăcaţi jerpelit şi parcă tot aşteaptă ceva, cu un licăr de speranţă în privire, ca o luminiţă gata să se stingă. Lângă fosta clădire de birouri este statuia unui miner. Ros de timp, minerul-statuie este ciung de o mână şi pare cu adevărat simbolul minerilor din Certejul de astăzi.
Amintiri despre viitor: dezastrul se poate repeta oricând
Mai departe de cartierul de blocuri sunt şi case, unele dintre ele îngrijite. Cine a avut şansa unei case cu grădină acum o duce mai bine un pic.În rest, Certejul s-a depopulat masiv: unii au plecat să facă bani în altă parte, alţii au plecat tocmai pentru că au făcut bani aici. Pentru că singurele afaceri care mai merg sunt cele cu „Compania”, adică cu canadienii de la Eldorado Gold Corporation, care deţin 80% din Deva Gold SA. Această companie a cumpărat drepturile de exploatare ale fostei mine şi s-a apucat de investiţii.
La fel ca la Roşia Montană, în primul rând au cumpărat de la oameni terenuri şi case, acolo unde au ştiut că în adâncuri aşteaptă să fie scos la suprafaţă aurul. Mult aur. Au fost oameni care şi-au vândut pământurile sau casele la preţuri exorbitante. Satul Bocşa Mare a fost cumpărat în totalitate. În Bocşa Mică, doar doi oameni mai deţin pământ. Pentru o proprietate s-a plătit, după cum se vorbeşte, şi un milion de euro. Aşa s-au cumpărat suprafeţe impresionante de către Eldorado. Speranţa celor ce au rămas este să se pornească odată exploatarea, ca să aibă un loc de muncă. Ca şi cum niciodată Certejul nu ar fi suferit cea mai mare catastrofă din România. Ca şi cum niciodată aici nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nu familiile şi prietenii şi rudele lor au fost scoase din sterilul cu cianură. Sărăcia şi dorinţa unui viitor pentru ei şi pentru copii îi fac pe oameni să uite ceea ce s-a întâmplat. Aşteaptă cu toţii să se împlinească promisiunile de bunăstare ale „Companiei” visând la ziua când Certejul va deveni el însuşi un adevărat Eldorado.
Case distruse
În ciuda dezastrului din 1971, „compania Eldorado” vrea să facă un alt iaz pentru decantare, mai mare şi mai sus, în munte. Peste 180 de hectare de pădure defrişate, doi munţi raşi în totalitate şi un lac de acumulare pentru cianurile folosite la extragerea aurului, de 63 de hectare. O idee despre cum va arăta locul poţi să îţi faci vizitând, la marginea satului, cariera, locul de unde deja s-a extras minereu prin decopertare. Câteva utilaje forează şi acum non-stop, supravegheate de oameni în pelerine galbene. Peisajul este însă unul selenar. Acesta este preţul de plătit pentru doar 16 ani de viaţă mai uşoară. Va rezista de data aceasta barajul? Cândva, pe aici, se plimba Avram Iancu. Nu departe, la Săcărâmb, s-a întâlnit cu Laszlo Kossuth, plănuind renaşterea naţiei române.
Necunoscutul
30 OCTOMBRIE 1971 – după dezastru
Poartă o pălăriuţă de o culoare incertă. E încins cu o curea lată de piele peste ilicul de lână. La brâu poartă o secure. Are bocancii plini de noroi roşu. Se apropie de mine şi îmi spune: „Am văzut că vă interesează fosta exploataţie auriferă. Dacă vreţi… veniţi cu mine… Aş putea să vă spun câteva lucruri…”. În ciuda înfăţişării, nu pare un ţăran. Are o vorbă apăsată şi privirea lui mă fixează direct, fără ocoliş. Îl urmez şi, în timp ce o luăm pe o potecuţă ascunsă în hăţişuri, imediat ce ieşi din şoseaua principală, mă prezint. „Am înţeles ce vreţi dumneavoastră. Eu nu o să vă spun cine sunt. Am un copil şi pentru că m-am opus proiectului de exploatare al Companiei deja a avut probleme la şcoală. Sunt presiuni enorme aici în sat. E vorba nu doar de exploatarea în sine ci şi de preţurile terenurilor, de pădurea care trebuie tăiată şi care în anumite locuri e pădure seculară”. Imediat, picioarele încep să ni se afunde în acel pământ roşu, cleios, care era şi pe bocancii săi. Nu apuc să mă mir şi în faţa noastră apare clipocind… un râu roşu ca sângele. Necunoscutul se opreşte, priveşte apa, apoi mă cercetează pe mine cu privirea. În cele din urmă explică: „Ăsta e Măcrişul. În copilăria mea, era o apă limpede, cu peşti în ea. Acum a rămas din el ceea ce vedeţi. Câtă vreme exploatările se făceau în subteran, aşa ceva nu exista. Odată ce au început decopertările şi pământul a fost jupuit, minereurile au început să reacţioneze cu oxigenul şi acesta este rezultatul”.
O parte din morţii de la Certej
Şi fără să aştepte vreun răspuns, se îndepărtează câţiva paşi, până într-un loc unde câteva pietre abia se văd din învolburarea roşie. Calcă pe ele şi din trei paşi este pe malul celălalt. „Haideţi!” îmi spune şi, odată ce am trecut acest râu otrăvit, parcă am trecut în tărâmul de dincolo. Pe malul celălalt, începe brusc un deal ciudat, ca un scalp de om bolnav, pe care ici-colo au rămas smocuri de păr, ierburi şi copăcei sfrijiţi: „Asta este halda cu steril care a rupt barajul în anii ’70”, îmi spune necunoscutul. Ajungem în vârful ei şi de-acolo se vede clar valea pe care această lavă toxică s-a scurs, făcând ravagii. Chiar în gura barajului de altădată, actualul primar a nivelat sterilul şi a făcut un teren de fotbal. E posibil ca victime nedescoperite să fie încă acolo, dedesubt. Dar, pentru asta, primarul vrea să facă şi un monument, în amintirea celor dispăruţi în catastrofă. În partea unde era flotaţia, peisajul arată selenar, cu excepţia gunoaielor. Necunoscutul începe să îmi vorbească. Scoate securea şi îmi desenează organizarea de altădată a exploataţiei şi organizarea pe care o propune compania Eldorado. După fiecare desen, mă întreabă dacă am înţeles şi îl şterge cu piciorul, privind suspicios în jur. Îmi explică toate combinaţiile chimice şi întregul proces de extragere al aurului. Nu ştiu de ce are încredere în mine, dar îl ascult şi încerc să ţin minte tot ce îmi spune, pentru că nu este de acord să înregistrez.
Dealul din care se iau „probe”. Legal ar fi 30. La Certej s-au depăşit 300
„Dacă Eldorado ar fi dorit într-adevăr să facă ceva pentru oamenii de aici, de ce nu a lăsat vechea mină să funcţioneze? La revoluţie, 1800 de oameni lucrau aici. Dacă le păsa aşa de mult de ei, de ce i-a trimis în şomaj? Doar ca să îi înfometeze, să îi umilească şi acum să îi ademenească cu promisiuni? Când a fost privatizată exploataţia, aici nu se mai producea la capacitate maximă, dar tot se făceau 200 de kilograme de aur pe lună. Era de-ajuns cât să se plătească salariile şi să se ţină mina deschisă. Până la urmă, nu pierdeau nimic şi oamenii puteau să aibă un trai decent. Dar ei au vrut să închidă. Şi eu nici acum nu îmi dau seama dacă vor într-adevăr să mai deschidă vreodată exploatarea. De zece ani de zile forează pentru a explora terenul. Au dreptul, prin contract, la 40 de astfel de probe pe an. Adică o ţeavă de oţel groasă, băgată în pământ, de unde se scoate acel miez ce urmează să fie trimis la un laborator. Până acum, au 400 de astfel de probe, dar e ciudat: de ce ar avea nevoie să ia probe, când ei au cumpărat inclusiv hărţile foarte bune şi foarte detaliate ale inginerilor români? Pe acele hărţi sunt trecute cu exactitate acele filoane declarate altădată «strategice», în care aurul este nativ. Nu poţi să nu te gândeşti că cele 400 de „probe” au fost, de fapt, 400 de tuburi de aur nativ scoase şi valorificate. Nu poţi să nu te gândeşti că de fapt asta e toată afacerea lor, furtul aurului pe şest, şi că niciodată aici nu se va mai organiza o mină adevărată. Şi dacă se va mai face, aşa cum propun ei, este o calamitate. Vedeţi acei doi munţi? Nu doar că vor fi raşi, dar în locul lor vor rămâne două găuri, ca de vierme.
ELDORADO – amatorii de aur de la Certej (Foto: Mediafax – 2)
Şi mai sus vom primi moştenire un iaz pentru decantare a cianurilor, mai mare ca cel pe care stăm. Pentru că ei nu vor să mai exploateze aşa cum făcea Ceauşescu. Pe atunci, se folosea puţină cianură şi se neutraliza cu var. Acum, e vorba de minereu complex din care ei vor să scoată şi altceva în afară de aur, e vorba de metale rare şi, în loc de 300 de tone de cianură pe an, ei vor utiliza peste 1600 de tone! Vor mai mult şi mai repede: se va folosi mai multă dinamită şi mai multă cianură”. Ne îndreptăm spre râul roşu. Înainte de a trece în cealaltă lume, necunoscutul se opreşte şi priveşte înapoi. „De la Gelu, de la Menumorut, de mii de ani strămoşii noştri s-au bătut pentru pământurile astea. Pentru ce? Ca să vină Goldu din Canada şi să ne ia pământurile? Uitaţi acolo! Acolo era satul Bocşa Mare. Au cumpărat tot satul şi au demolat toate casele. Noi i-am spus, într-o vreme, imediat ce au vândut oamenii, satul Gol. Acum, că toate casele au fost demolate, îi zicem satul Gold. O comunitate întreagă a fost ştearsă. Pentru ce atâta distrugere şi dezrădăcinare?”. Necunoscutul cu securea prinsă în cureaua de piele o ia la dreapta şi se pierde prin hăţişuri. Ne despărţim înainte de a ajunge la drumul principal. Nu vrea să fie văzut împreună cu mine.
Deva sub teroare
Marius Gabor
„Ştiţi povestea biblică în care Esau i-a vândut lui Iacob dreptul de prim-născut pentru un pumn de linte. Mi se pare că ceea ce se întâmplă la Certej este exact această poveste. Vrem să avem acum, vrem doar prezentul şi uităm care vor fi urmările. Ne vindem viitorul pentru un pumn de linte. Şi ceea ce este mai grav e că ne vindem viitorul copiilor noştri. Şi la fel este şi cazul Roşia Montană”, îmi spune Marius Gabor, un producător de produse bio. El este din Deva şi m-a chemat aici pentru că acum, când avizul de mediu pentru exploatarea de la Certej s-a dat, pentru ca apoi să se tergiverseze anularea lui, mai bine de un an, o parte a comunităţii din Deva este revoltată şi speriată. Majoritatea sunt familii ca şi cea a lui Marius, familii tinere, cu copii la şcoală. Sunt îngroziţi şi speriaţi de posibilitatea începerii exploatării cu cianuri la Certej: „De la noi, din Deva, şi până la Certej sunt în linie dreaptă doar 10 kilometri. Cum să faci un lac de cianură de peste 60 de hectare acolo? Cum să dai aprobare pentru aşa ceva, când nu există studii serioase în ce priveşte reacţia cianurii descoperite la temperaturile de vară, de peste patruzeci de grade? Dacă ne vom trezi cu ploi acide sau cu un aer irespirabil? Doar o pală de vânt şi Deva ar putea să fie acoperită de un nor de cianură evaporată din acel lac!”. De aceeaşi părere sunt şi alte zeci de familii din Deva. Oamenii îngrijoraţi de o asemenea perspectivă au început să formeze grupuri şi asociaţii şi să caute mijloace de luptă împotriva unei asemenea grozăvii, la doi paşi de oraşul lor. „Nu vedem rostul unei asemenea distrugeri, îmi mai spune Marius Gabor. Distrugem ireversibil natura pentru doar 16 ani de exploatare.
Mihai Goţiu
După această perioadă, cei ce şi-au dorit locuri de muncă se vor trezi în aceeaşi situaţie, însă într-un peisaj selenar şi cu o resursă nesfârşită, natura, terminată. Suntem destui oameni în Deva care nu vom accepta aşa ceva şi o să facem tot ce putem ca să nu se ajungă la asemenea catastrofă”.
Nici Iulian Martin, preşedintele clubului de ciclişti Făerag din Deva, nu este de acord cu o asemenea perspectivă. „Vă daţi seama că eu am copilărit acolo, pe acei munţi. Cum să dispară? Nu pot să fiu de acord cu aşa ceva. Să găsească soluţii pentru o exploatare cât se poate de curată sau de ecologică, aşa înţeleg, avem nevoie de acel aur. Dar trebuie să punem pe primul loc frumuseţea acelor munţi şi valoarea lor emoţională pentru noi. Dacă, într-adevăr, se va face o exploatare cu cianuri, o să le spun tuturor să evite acea zonă”. Pe domnul Iulian l-am cunoscut de fapt chiar în Certej. Era împreună cu o armată de împătimiţi ai bicicletei şi făcuseră popas. Oameni fericiţi că se pot plimba prin peisajul superb al Apusenilor, bucuroşi de aerul curat. „În ultimul timp, tot mai mulţi se înscriu în clubul nostru, în curând o să avem probabil şi o competiţie oficială. Ar fi păcat să le spun tuturor: «Nu mai mereţi pe-acolo, că-i năcaz». Sunt oameni care vor să evadeze din stresul biroului sau al marilor oraşe. Cum să le propui o plimbare pe malul lacului de cianură?”.
Protestul ONG Regeneration, în faţa Palatului Victoria
La rândul său, Mihai Goţiu nu este doar un militant împotriva exploatărilor cu cianuri. Fiind din Deva, a urmărit cu emoţie şi cu atenţie ceea ce se întâmplă la Certej. Alături de alţi oameni a făcut tot ce a putut pentru stoparea distrugerii locurilor unde a copilărit. Împreună cu jurnalistul Tudor Ştirbu, Camelia Jula sau Roxana Pencia, a tras un semnal de alarmă în legătură cu pericolul unui lac de cianură la doar câţiva paşi de oraşul Deva. „O asemenea exploatare trebuie oprită cu orice preţ. Beneficiile ei sunt atât de mici în raport cu răul pe care îl face!… Distrugem natura, istoria, viaţa oamenilor. Am fost foarte îngrijoraţi pentru avizul de mediu favorabil dat anul trecut. Ministrul Mediului a reacţionat şi s-a trecut la anularea lui în instanţă, unde se judecă şi acum. Mi se pare grav că, totuşi, după aproape un an, lucrurile încă nu sunt lămurite! Se creează un precedent foarte periculos în felul acesta: se dă un aviz ilegal, care ulterior se dovedeşte greu de anulat. Iar până va fi anulat, actul ilegal poate produce efecte foarte grave. Şi mai periculos mi se pare precedentul unei exploatări cu cianură la cer deschis. La Certej, aprobările au mers mai repede, pentru că nu a existat problema patrimoniului, ca la Roşia Montană, deşi chiar şi aşa se pune problema strămutării unor biserici şi cimitire. Dar dacă se va porni acest tip de exploatare, ne putem trezi că inima României va fi înecată în cianură. Câteva zeci de alte mine aşteaptă să se dea drumul la acest tip de exploatare. Şi toate aparţin Goldului. E suficient să pornească doar una, şi zeci de culmi ale Apusenilor vor dispărea. E în joc viitorul României şi cred că politicienii ar trebui să se gândească cu responsabilitate maximă pe ce acte îşi pun semnătura”.
1971-2013. La 42 de ani, deci aproape jumătate de secol de la catastrofa din Certej, se pune din nou întrebarea: „Pentru câţi bani şi-ar pune politicienii propria lor inimă într-un lac de cianură?” Şi dacă se va face un nou iaz pentru decantare, cu un alt baraj, şi acesta se va rupe din nou? Un alt expert va veni şi, după studierea cârtiţelor, va spune că e imposibil de găsit un vinovat pentru alte sute de victime. România nu are nevoie de încă o catastrofă la Certej. Nu are nevoie de o catastrofă la Roşia Montană. Aurul trebuie exploatat omeneşte şi Munţii Apuseni lăsaţi aşa cum i-a făcut Dumnezeu.
Publicat inițial în ,,Formula AS”-nr.1064 din 2013
scris de Cătălin Manole
