Ultimii vor fi cei dintâi – Cheile Măzii

– La nord de Mureş, pe crestele Munţilor Metaliferi, departe de civilizaţie şi asfalt, s-au mai păstrat câteva locuri menite parcă se ne aducă aminte cum arăta la origine Paradisul. Aflate în apropiere de Geoagiu Băi, Cheile Măzii şi împrejurimile lor sunt un astfel de loc. Orăşenii ajunşi aici se îndrăgostesc de peisaj şi nu mai pleacă, veniţi cu sutele, turiştii străini sunt uimiţi, iar ţăranii… ţăranii îşi văd liniştiţi de viaţa lor, neschimbată de mii de ani –

„Erau trei”, îşi aminteşte Melania. „Aveau pălării mari, erau plini de praf, arşi de soare. Fiecare dintre ei ţinea de dârlogi câte un cal înşeuat, cu desagi pe o parte şi pe alta. Când i-am văzut în poartă, un moment nu am mai fost sigură pe anul şi secolul în care tră­iesc. Satul ăsta, Ma­da, deşi e doar la câţiva kilo­metri de şo­seaua ce duce că­tre Geoagiu Băi, e un Paradis ascuns de ochii lumii, şi pen­tru o secundă, mi-a trecut prin minte că aşa cum există insule ce se rotesc plutind pe ape, tot aşa satul pu­tea să fie o insulă ce se roteşte plutind în timp. Lumea civilizată pare atât de îndepărtată aici! Lucrurile şi natura sunt atât de simple şi de curate, ră­ma­se aproa­pe ca la începuturi, în­cât timpul ar putea să nu conteze, la o adică. Nu era prima dată când aveam sen­zaţia asta în Mada şi se pare că tocmai aceas­tă senzaţie o cău­tau şi cei trei călători din faţa mea. Erau, de fapt, trei austrieci veniţi în vacanţă în România, deşi toţi prietenii lor le recomandaseră să evite «o asemenea ţară», că doar ştiţi ce imagine avem în străi­nătate. Dar ei veniseră to­tuşi. În pri­mul sat românesc au cumpărat, direct de la căruţa­şii întâlniţi pe drum, trei cai, şi porniseră aşa, călare, să cu­noas­că Apusenii. Au dor­mit cu ciobanii în jurul focu­lui sau în cătunele din munţi, au băut apă din izvoare şi au mâncat ce le-a dat pădurea, s-au spălat în râuri şi au muncit câteodată cu ţăra­nii la fân, pe pită şi ţuică. La noi când au ajuns, erau după o lună de mers, la capătul călă­toriei, rupţi de oboseală, dar cu nişte feţe care radiau de fericire. Au stat la noi să se odihnească trei zile. Erau uimiţi. Spuneau că e călătoria vieţii lor, că ase­menea locuri frumoase şi oameni deosebiţi nu cre­deau că mai există în Europa. Au zis că aşa cum primă­vara zăpada se topeşte, dar rămâne neatinsă pe crestele munţilor, tot aşa Paradisul s-a topit în lume, dar s-a mai păstrat pe vârfurile Apusenilor din Româ­nia. Vedeţi, nu suntem singurii care ne-am gândit la Paradis, descoperind locurile astea”, spune Melania şi soarbe din ceaşca de cafea, privind grădina din faţa casei, invadată de flori şi plante aromatice. De fapt, pensiunea ei din Mada, unde locuieşte împreună cu soţul Franco şi fiica Aurora, chiar aşa se cheamă: Mada Paradiso. Un nume la care s-a ajuns simplu.

Mada Paradiso

Prima oară l-a pronunţat Franco. În urmă cu zece ani, Melania (originară din Deva) şi Franco veniseră din Italia în România, pentru o scurtă vacanţă. Întâmplător, au ajuns în Mada, unde Melania avea nişte rude. Deşi drumul până aici fusese rău, şi Franco abia se abţinea să nu înjure (mai mult din curtoazie faţă de soţie), odată ajunşi în sat, el a trăit o surpriză de proporţii. Totul semăna cu ceea ce văzuse sau i se povestise în copilărie, la bu­nicii săi din nordul Ita­liei, în Tirolul de Sud! Li­niştea munţilor, natura bo­gată invadând neregulat curţile oamenilor, casele cu grădini frumos lucrate şi hambare din lemn, tur­mele de oi ce se vedeau în depărtare, pe costişele mun­­ţilor, şi vacile ce veneau agale, înapoi în sat, la ora înserării. Până şi mirosul de balegă pe uliţe era ace­laşi. Oamenii de-aici se­mănau în mod ciudat cu cei din copilăria lui, prin felul de a se purta, cu toate că aveau vorba un pic mai tărăgănată. Şi nici măcar nu ai nevoie de un permis special, ca să poţi culege ciupercile din pădure! Era ca şi cum, printr-un mira­col, vechea lume a copilă­riei, cu mirosurile, culorile şi lucrurile ei curate şi sim­ple, se materializase la Mada, deşi el le credea pierdute pentru totdeauna în Italia modernă, a turis­mului de masă, sau supra­vie­ţuind doar în amintirile sale. Cu ochii în lacrimi, Franco a spus: Paradiso! Şi aşa au început să caute un loc de vânzare în Mada. Au cumpărat o casă veche, chiar în apropiere de intra­rea către Cheile Măzii. Au renunţat la Italia, s-au mutat în ea şi au început să o refacă. Au renovat şi au extins, au făcut o grădină cu multe flori şi ierburi aromatice şi au construit o terasă unde să îşi poată bea dimineaţa cafeaua, privind la tot verdele strălucitor şi odihnitor al munţilor, as­cul­tând concertul păsărilor din pădure. Curtea s-a umplut cu animale, de la pisici şi câini, la bibilici, găini şi raţe. Franco a construit chiar şi un mic lac artificial pe malul că­ruia, dintr-un foişor, poţi să as­culţi corul de broaşte sau să te încarci cu linişte, privind undui­rile molcome ale peştilor. Asta nu era chiar ca în copilăria din Italia, însă Melania, văzându-le pe toate, într-o dimineaţă, din pridvor, când soarele încălzea uşor şi roua strălucea pe flori şi pe iarbă, îi strânse mai tare mâna lui Franco şi spuse şi ea: Paradiso. A treia oară, acest nume a fost pronunţat de fiica lor, Aurora. Deşi ea mergea la şcoală în Italia, a fost transferată la Geoa­giu. Aici a descoperit că în faţa şcolii nu există cara­binieri care să se uite întrebători la bărbaţii singuri din faţa porţii, pe unde ies elevii. Părinţii nu îşi duc copiii de mână la cursuri în fiecare zi. De altfel, drumul până la şcoală şi înapoi nu se mai face prin trafic infernal, ci printr-o pădure minunată, ca într-o vacanţă nesfâr­şită. Aici ai voie să te joci în mijlocul drumului, dacă ai chef, pentru că nu există maşini, tot aici există gâze cu viaţă de-o zi, mulgi vaca direct cu mâna, ai curtea plină de animale, pe care le poţi boteza. Şi multe altele. Gândindu-se la prietenii de vârsta ei din Italia, „care nu ştiu decât să stea cu ochii în ecranul telefo­nu­lui mobil”, Aurora a tras concluzia că sunt nişte sălbatici, şi privind uliţa plină de copii, a spus, alături de părinţii ei: Paradiso. S-ar părea că până şi câinele familiei, Silver, ar fi lătrat atunci, o dată, altfel decât o făcea de obicei. Nu se ştie sigur, dar cu toţii au considerat că ar fi spus acelaşi cuvint magic: Para­diso. Şi aşa s-a născut numele primei pensiuni din sa­tul Mada, unde e mai mereu plin de turişti străini, care fac drumeţii în minunatele locuri din apropiere şi se bucură de ceea ce înseamnă agro-turism adevărat, cu bucătărie româno-italiană.

***

Viaţa mădenilor, atâţia câţi au mai rămas, în urma plecării masive în străinătate a tinerilor, nu s-a schim­bat în mod esenţial. Viaţa lor curge mai departe aşa cum au învăţat-o din străbuni. Urcă miile de oi în munte primăvara şi le coboară toamna, duc în fiecare dimineaţă vacile satului la „rogoază”, adică la păşunea de sub pădure, cosesc fânul, fac ţuica la cazan şi îşi lucrează grădinile. Ceva s-a schimbat, totuşi, în sat! Grupuri de olandezi, nemţi, austrieci sau englezi pot fi întâlnite pe te miri unde, făcând fotografii. Curios este că străinii par interesaţi tocmai de cele mai banale lucruri. Scoate Marin apă cu căldarea din fântână, imediat apar lângă el turiştii care imortalizează mo­men­tul, spunând în cor „Thank you!”. Îşi sapă Floarea grădina cu săpoiu, la cei 90 de ani ai ei, hop şi foto­grafii zicând: „Super!”. Îşi fac „selfie”-uri cu Nicu, coborând cu vacile seara la adăpat, îi filmează pe cei ce ies la arat cu plugul tras de cal şi merg în adevărate pelerinaje la cele mai vechi case din sat, deşi sunt părăsite, aproape cotropite de ierburi, şi se miră când află că acele construcţii din lemn, bătute doar cu pământ, au peste o sută de ani. Ca nişte oameni mari care au dat în mintea copiilor, turiştii ajunşi în Mada sunt uimiţi că oul are gălbenuşul galben, că laptele miroase a vacă şi apa minerală tâşneşte gratis direct din munte, că oamenii încă îşi mai ascut coasa, şi iarba e plină de lăcuste şi fluturi. În timp ce unii ţărani zâmbesc şi spun cu înţelegere: „No, lasă-i să vadă şi ei cum o fo lumea asta”, alţii dau din cap şi zic „Pfai, trăznească, ce s-o ales de ei, săracii, umblând numa’ după ban…”. Am urcat şi eu până sus, la Vărmaga, pe muntele de lângă sat, unde Nicu are grijă de vaci. L-am întrebat şi pe el ce părere are.
„Eu stau cu animalele. Am nişte vaci. Câteodată noaptea le culc aici, după pădure. Stau toată ziua cu ele. Stau, dorm. Mai fac câte un lemn. Spre seară le cobor. Aerul e curat faţă de oraş. Calu’? Calu’ nu-i al meu. E a lu’ cineva din sat. Stă cu vacile tot tim­pu’… Îi e urât singur, am impresia. Lupi am văzut anul ăsta doi. Da’ ei caută oile… Mie îmi place că vin turiş­tii străini, că eu zic că au ce vedea. Şi e un aer curat… Te odihneşti altfel. Şi mai e ceva: viţeii mei dorm tot în mijlocul vacilor şi vacile se fac aşa, roată, în jurul lor. Vacile din ferme trăiesc cam 6-7 ani. Eu am vacă şi de 18 ani!”, zice Nicu, sprijinindu-se de un zid de piatră unic în Europa, lung de câţiva kilometri, rămas din timpul dacilor şi refăcut de Maria Tereza.

Arpi şi Alexandra

Chiuveta bucătăriei are o fereastră enormă, ce dă către grădină şi către munţi. Arpi e lat în spate şi masiv. Ceştile de cafea pe care tocmai le spală par nişte jucărioare în mâinile lui. Se întoarce către mine zâmbind, şi mustaţa neagră se întinde mare pe buza de sus: „Eu am trăit în Timişoara şi am lucrat în show-biz. Alexandra, so­ţia mea, a trăit în Bucu­reşti şi a lucrat în dome­niul bancar. După ce ani de zile, pe geamul bucă­tăriei, vezi doar betoane, crede-mă că e o plăcere deosebită să speli vasele aici.”
O veioză retro, cu aba­jur din dantele, un fier de călcat vechi, o şa de mă­gar recuperată şi cură­ţată, bârne din lemn de o sută de ani şi casa restau­rată doar cu materiale tradiţionale. În numai pa­tru ani, de când Arpi şi Alexandra au renunţat la oraş şi la vechile lor „job”-uri, ei au reuşit să transforme o veche casă ţărănească într-o extra­or­dinară pensiune, în mijlo­cul naturii. Prima între­bare care mi-a venit în minte a fost cum de au renunţat la confortul ora­şului şi al unor meserii bine plătite. Mai ales că, dacă vrei să ajungi la casa lor, trebuie să mergi într-o margine a satului Mada şi să treci cu maşina prin râu! „Păi, care confort?”, mi-a răspuns Arpi, ca omul care cumpănise demult lucrurile şi concluziile erau clare. „Avem aici o casă aşa cum ne-am dorit, spaţioasă şi frumoasă. Aerul e curat, că suntem în mijlocul naturii. Mâncarea e bio, din grădina noastră (Alexandra tocmai a pus coji de ou împrejurul stra­turilor, ca să oprească asaltul melcilor). Avem internet şi ma­şină, deci mobilitatea e asigurată. Bonus: dimineaţa nu mai pun nicio muzică, ascult păsările, vara – greierii parcă lucrează în ture, că­pri­oa­rele vin până în curtea noas­tră, şi în livadă e plin de arici. Dacă am fi vrut să fa­cem o pensiune banală, luam fonduri europene şi o făceam la standardele lor. Dar noi nu am vrut să facem o pensiune unde chelnerii să te servească la papion. Am vrut ca oamenii care ajung aici să se poată bucura de natură, de linişte şi de toate minu­năţiile zonei”. Şi adevărul este că nu există ghid care să cunoască munţii de la Mada până la Alba Iulia, sau cetăţile dacice, mai bine ca Arpi. Faima excursiilor organizate de el a ajuns până în Anglia, Olanda şi Spania. Câteodată, pe crestele munţilor, mădenii văd un şarpe fantastic, strălucitor: sunt cele aproape 20 de maşini de teren venite din Orăştie. Prietenii lui Arpi, ducând tot atâtea familii de curioşi în excursie, prin paradisul de lângă Cheile Măzii.

Excursia

„Veveriţa” lui Arpi e o mică maşină de teren care scârţâie şi pârâie din toate încheieturile, dar urcă oriunde, fără ezitare. Purgatoriul pe patru roţi. Când ne oprim însă, Raiul e la pi­cioa­rele noastre. Am ajuns până sub Şetreş, şi Apusenii se întind spec­taculos în faţa noastră. Pare că munţii au absorbit tot verdele din aer, pentru a-ţi lăsa privirea să se scufunde în el. Creste albe, stâncoase, sclipesc în depărtarea ce pare un ţinut misterios. Câţiva vulturi se rotesc şi parcă vezi în văzduh cărările lor. Aerul e plin de tăria curată a munţilor şi vezi cum cerul s-a înălţat şi mai mult deasupra lor şi s-a fă­cut şi mai albastru. Miroase a cimbrişor. Se aud doar tălăngile oilor, şi ele se scurg în depărtare, ca nişte zăpezi călătoare, de pe un munte pe altul. Se vede drumul aurului ce vine dinspre Roşia Montană. Aici, mai aproape, e misterioasa cetate a Ardeului, despre care se spune că ar fi fost odată vama cărăuşi­lor de aur. Dincolo e Balşa, cu case – când răsfirate până pe creste, când adunate pe văi. Dar chiar în faţă, cât să întinzi mâna şi închizând ochii să le atingi, sunt spectaculoasele Chei ale Măzii. Un munte de piatră tăiat în două de un fir de apă. În faţa noastră sunt doi munţi: Pleşa Mare şi Pleşa Mică. Maşina trosneşte din nou, căţărându-se, urcând şi coborând. Fagi secu­lari. Păduri ce îmi pare că le cunosc din poveştile co­pi­lăriei. Unde e inorogul? Soarele ia forma coloa­nelor de lumină prin frunziş. Şi am ajuns la chei!

Pereţii sunt drepţi, gri-argintii, uriaşi. Apa e cristalină şi delicată. Specta­col! Şopârle cu gâtul turcoaz. O vidră. Îl urmez pe Arpi, pe poteca din dreapta, tre­cem pe lângă zidurile marcate ale alpi­niştilor, ieşim în plin soare, şi după un urcuş pieptiş, printre pie­tre, ne oprim lângă munte, unde peretele e acoperit de ie­deră şi ier­buri. Abia la o privire mai atentă, observ că, de fapt, la jumătatea masivului, e un zid făcut de om, pus bucată cu bucată. Ne strecu­răm pe lângă el şi suntem în mij­lo­cul „peşte­rii zidite”, unicul loc din Eu­ropa de acest fel care s-a mai păs­trat. De fapt, e una dintre intră­rile secrete în mă­run­taiele munte­lui. Acolo, oamenii s-au retras de-a lungul tim­pului, locuind ca într-un uriaş clopot de pia­tră. Totul este exact ca atunci. Chiar şi culcuşurile rotunjite din stân­că, unde ţi-i poţi imagina pe străbuni întinşi ca nişte faraoni adormiţi. Muntele i-a apărat şi i-a ocro­tit, înve­lindu-i în piatră. Traversând camerele gigan­tice din interior, prin mijlocul cărora susură pârâiaşe, poţi ajunge la ieşirea principală, exact de cea­laltă parte a muntelui, la cetatea Ardeu. Alte tune­luri se ramifică, dând naştere tot atâtor legende. Se spune că unele ajung până la Sarmizegetusa sau Roşia Mon­ta­nă, sau că erau folosite de daci pentru a merge pe sub pământ şi a „răsări” lângă invadatori. Şi asta chiar se poate verifica. Munţii Orăştiei sunt plini de astfel de „ieşiri” misterioase, pe care Arpi le ştie. Nu­mai că asta este o altă excursie. „Veveriţa” se pune din nou pe trosnit şi scârţâit, înaintând perseverent. La pensiu­ne ne aşteap­tă Alexandra, mirosind a pâine proaspăt scoasă din cup­tor. Şi cele trei pisici, Fri­day, Frida şi Meşe.

Legenda Lupului Alb

Olandezii aveau fe­ţe­le arse de soare, stăteau în jurul focului şi închi­nau veseli păhărele de ţuică. Erau totuşi obosiţi. Vă­zuseră într-o singură zi şi Sarmize­getusa Re­gia, şi Cetatea Costeştiu­lui, urcaseră până la un cioban să mănânce bal­moş, colindaseră şi Chei­­le Măzii. Focul le fă­­cea feţele şi mai roşii. Întunericul din spatele lor părea şi mai dens. Bătrânul cu faţa zbârcită, care adusese ţuica, rămă­sese şi el la foc, şi când începu să vorbească, se făcu linişte. Bătrânul vor­bea rar, cu pauze, ca interpretul să aibă timp să traducă în engleză.
„În vremea strămoşi­lor daci, trăia prin păr­ţile noastre un om cu părul alb. Nu era bătrân, dar aşe se născuse el, cu părul şi sprâncenele tăte albe. El îi ajuta pe năcăjiţi şi pe amărâţi. Tot pe atunci, marile lor priot era Zamolxe. Omu’ ăst cu părul alb era atâta de înţelept, de drept şi de bun, încât priotul îl ia ajutorul lui de încredere. Aşa s-o făcut că Zamolxe o aflat că el să-nţăleje bine nu doar cu oaminii, da’ şi cu animale­le pă­durii. Mai ales cu lupii. De multe ori, la rugăciu­nile omului cu părul alb, lupii or venit şi i-or apărat pe daci. S-or strâns lupcii de pe tăţi munţii ăştia şi-or fo buni să îi apere pe oameni de hoţi şi de jefuitori. Şi omu’ cu păru’ alb se făcea şi el când lup, când om. Aşa că Zamolxe i-o pus în vedere ce vrea să rămuie: una din două. Albul n-o putut alăge, aşa că trăia când om, când lup. Aşe. (So, traduse aproximativ interpre­tul.)

Când or vinit romanii cu armată multă şi-or în­ce­put trădările dacilor, lupii or început să dea înapoi, şi acest alb hotărăşte că nu vrea să mai aibă chip de om şi rămune transformat în lup. Un Lup Alb. Aşe schimbat, se retrage cu priotul Zamolxe în Muntele Sfânt. Kogaion. De-acolo or privit amândoi tătă în­frân­gerea dacilor şi distrugerea lumii dacilor, aştep­tând să înceapă din nou acea lume. Şi-n ziua de azi, priotul şi Marile Lup Alb aşteaptă acolo să vadă cum lumea veche se va rădica din nou. Domnilor dragă, aceasta nu-i poveste, e adevărul. Aşe să le spuneţi, că altfel nu au cum a înţăleje lumea noastră. No”.

 

 

Interpretul termină de tradus cele ce povestise bătrânul, şi olandezii mai întâi îl aplaudară. Apoi mai deteră câte un păhărel de ţuică peste cap în cinstea lui. Cel mai cherchelit dintre străini se ridică, însă, de pe buturugă şi i se adresă bătrânului: „Noi vă iubim! Noi înţelegem! Dar voi înţelegeţi?”. Şi clătinându-se uşor, arătă către căsuţa veche din bârne de peste drum, prin ale cărei ferestre, luminate palid de focul turişti­lor, ţâşneau ierburi gigantice.

 

,,Publicat inițial în Formula AS” – în nr.1174 din 2015

scris de Cătălin Manole