Parcul Naţional Ceahlău – „O minune a naturii care are admiratori în toată Europa”

– Semeţ, cu stânci strălucitoare şi misterioase, cu o natură diversă şi mereu schimbătoare, de la poale şi până în vârf, Ceahlăul este unul dintre cei mai frumoşi munţi ai României. Cu o alură ascetică, dar şi cu o generozitate de neegalat, oferind oricărui vizitator flori rare şi păduri milenare, „Muntele Sfânt” este şi o arie protejată, foarte bine întreţinută. Am discutat despre Parcul Naţional Ceahlău, cu directorul acestuia, domnul CĂTĂLIN GAVRILESCU –

Păduri neatinse de mii de ani

– Aveţi în grijă Parcul Naţional Ceahlău, unul dintre cele mai speciale locuri din România. În afa­­ră de frumuseţea peisajelor, ce anume îi dă Ceah­lă­ului unicitatea?

– Într-adevăr, peisajele Ceahlăului sunt su­perbe, puţine locuri din România au ase­me­nea pri­velişti, fie că te uiţi din depărtare la vâr­ful Ceah­lăului, ca la un turn de veghe pes­te Mol­do­va şi Transilvania, fie că o iei la pas pe potecile care duc spre Vârful Toaca sau Oco­laşul Mare sau complexul Detunatele, Castelul Vrăjit, Jghea­bul cu Hotar… Avem aici un amestec minunat de stânci monu­men­tale, păduri seculare şi pajişti alpine, cu admiratori care vin să evadeze nu doar din Ro­mânia, ci din toată Europa. Ceea ce îi dă unicitate acestui Parc Naţional este atât marea diversitate de plante şi animale, cât şi raritatea lor. De exemplu, din perioada glaciară, au supravieţuit pe munte plante greu de întâlnit în altă parte – argintica, gâscăriţa, rogozul, firuţa, iarba-surzilor, vulturica, zmeoaia; sau păsări adaptate înălţimilor, cum sunt fâsa de munte şi brumăriţa alpină, mierla gulerată sau cio­că­nitoarea cu trei degete. Este o biodi­ver­sitate formidabilă, atât în pădurile de fag, aşa-zis dacice, pentru că sunt neatinse de mii de ani, dar şi în cele seculare de brad sau pe crestele golaşe. Aşa, în simplitatea cifrelor, vă pot spune că din 390 de specii de păsări identificate pe teritoriul României, în Ceahlău trăiesc 286, iar din 99 de specii de mamifere, avem 42, şi aproape toate speciile de lilieci. Pe lângă toate acestea, se ada­ugă tradiţiile şi viaţa duhovnicească intensă. Toate împreună fac din Ceahlău un loc foarte special al Carpaţilor.

Muntele cu sfinţi

– Celor ce vin aici în drumeţie le reco­man­daţi ceva anume de văzut sau de descoperit?

 

– Mi-e foarte greu să recomand ceva anume, avem o lungă listă de specii protejate, putem povesti despre ele o zi în­trea­gă… Ce-mi vine acum în min­­te, că tot au înflorit pa­jiştile şi tuturor ne plac florile, ar fi or­hi­deele din Ceahlău. Avem 37 de specii de orhidee, dintre care trei sunt ocrotite de lege. Merită să le cauţi şi să le admiri, pentru culorile impre­sio­nante şi pentru frumuseţea lor, pentru delicateţea flo­rilor, ce rezistă, totuşi, în asprimea mun­telui. În ultimii 15 ani, s-au făcut foarte multe efor­turi pentru protejarea zonei, toc­mai pentru a nu pierde aceste minuni ale naturii. În cazul orhideelor, ne-am străduit, alături de comu­ni­tatea ştiinţifică şi de tineri volun­tari, să le apărăm, pen­tru că odată ce dispar, foarte greu mai reapar în peisaj.

– Aţi pomenit despre tradiţii şi viaţă duhov­nicească. În ce fel fac ele parte din Parcul Naţional Ceahlău?

– În primul rând, tot muntele este în­conjurat de biserici şi mânăstiri. Poate de-asta i se şi spune Ceahlăului „Muntele Sfânt”, că rugăciunile îl apără de jur-împrejur, îl ţin curat, să nu se apropie nimic rău de el. Călugării şi sihaştrii au făcut mereu parte din viaţa muntelui. Mulţi se refugiau în grote şi scorburi sau adăposturi încropite de mâna lor. Primii oameni care i-au întâlnit pe pustnici au fost vânătorii şi ciobanii şi probabil că aşa au fost date şi nu­mele anumitor locuri: Peştera lui Na­zarie, Peştera Pustnicului, Vârful Toaca etc. De altfel, Ceahlăul este singurul munte ce poartă hram, stabilit de cel mai vechi si­hastru de care se ştie aici, Cuviosul Sil­vestru. În fiecare an, pe 6 august, se săr­bătorea hramul „Schimbarea la faţă” şi toţi călugării din sihăstrii ur­cau pe munte. Şi astăzi, această sărbătoare creştină adună pe Ceahlău mii de oameni. Cât despre tra­diţii, pot să vă spun că aproape fiecare stâncă sau loc are o legendă. Noi, ca Parc Na­ţio­nal, am cules de la oameni, în timp, foarte multe legende, dintre care cele mai importante 44 le-am publicat într-o carte. Parcul Naţional nu înseamnă doar natură, ci şi aceste poveşti ale oamenilor, moştenite din generaţie în generaţie.

Un noroc cu nume danez

– Astăzi, ecologia nu mai este o modă, este o necesitate. În ce măsură Parcul Naţional Ceahlău se înscrie în această nouă viziune, europeană?

– Parcul nostru nu este foarte mare, în com­paraţie cu altele, doar opt mii de hectare, în cea mai mare parte fond forestier. Suprafaţa redusă şi modul cum este aşezat parcul, ca un înveliş de verdeaţă pe masivul stâncos, îl face foarte fragil şi orice acţiune mai brutală, naturală sau cauzată de oameni, poate avea efecte iremediabile. De aceea suntem foarte atenţi cu orice intervenţie. Acest fel de conservare a început încă din 1997, când o echipă de specialişti danezi a venit şi, uimită de frumuseţea şi bogăţia Ceahlăului, a determinat construirea unui Consiliu ştiinţific al parcului, prin Ministerul Mediului. Cu ei s-a construit punctul de informare de la Izvorul Muntelui şi ei au pus bazele administraţiei ac­tua­le. A fost o mare şansă. Între timp, am devenit Arie de Protecţie Avifaunistică, Parc Naţional şi Sit de Importanţă Comunitară. Am avut, de asemenea, norocul de a fi sprijiniţi în permanenţă de iubitori ai naturii, în special de tineri. În felul ăsta, ecoturismul a devenit principala opţiune a celor care ajung aici. Aproape în fiecare an am avut fie proiecte cu micii ecologişti – elevi care făceau curăţenie şi amenajau trasee, fie tabere de rangeri juniori care vin să înveţe şi să aplice ecologia chiar aici. În general, avem foarte multe întâlniri în care combinăm educaţia cu natura şi turismul, mai ales pentru adolescenţi. Noi ne bucurăm foarte mult când vedem atâta entuziasm la ei şi parcă suntem mai puţin îngrijoraţi cu viitorul privind la respectul lor pentru natură.

 

– Ultima întrebare e şi o curiozitate personală. Ştiţi cumva de unde vine denumirea muntelui – Ceahlău? Sună foarte ciudat şi nu seamănă cu ni­mic din zonă.

– Legendele povestesc despre cum, înainte, plu­teau pe acest cer „mulţime de vulturi” şi oamenii de ştiinţă au asociat descrierea făcută de bătrânii din sate cu imaginea şi numele cilihoi-ului, o pasăre foarte puternică şi răpitoare, din familia falco­noi­delor. Această pasăre era cunoscută şi sub numele de ciahlău sau vulturul mieilor. Ciahlăul trăia numai pe stâncării foarte înalte, inaccesibile, numite din cauza asta Tabăra Vulturilor sau Staulul Vulturilor sau Scăldătoarea Vulturilor, sub marginea Vârfului Toa­ca, pe sub Detunate sau pe la Stânca Dochiei. Nici iar­na nu coborau de acolo. Posibil ca muntele să îşi fi luat numele de la aceste păsări superbe şi de neatins.

 

,,Publicat inițial în Formula AS”-nr.1217 din 2016

scris de Cătătlin Manole