Mediafax/Vario
Intr-o margine a Sibiului, se intinde o padure ca in povesti: Gusterita. Chiar si iarna, frumusetea ei e nespusa: arbori mareti, sanatosi, ocrotiti, neamenintati de taisul toporului.
Si toata minunea aceasta poarta un nume de om: Ioan Covaciu, un silvicultor care vreme de trei decenii si-a dedicat viata copacilor, transformand Gusterita in cea mai frumoasa padure a regiunii. A luptat pentru ea, i-a oferit toata truda si dragostea lui. Casa lui Ioan Covaciu este in marginea padurii. Si-a dorit sa locuiasca cat mai aproape de ceea ce ii este atat de drag. Inalt, lat in umeri, cu o privire albastra, directa si taioasa, ai zice ca ai in fata un om tare ca stanca. Cantecul pasarilor din padure il face insa sa-si piarda firea. Isi pune haina verde, bocancii si palaria cu pana mica si porneste sa se plimbe printre arborii acoperiti, acum, de zapezi. Povestea lui Ioan Covaciu este povestea de iubire dintre un padurar si padurea sa, in vremurile urate ale unui macel ecologic national.
Haiducul haiducilor
– Timp de 27 de ani, v-ati dedicat viata unei paduri pe care ati transformat-o intr-o gradina, in timp ce majoritatea celorlalte paduri ale tarii au fost ucise cu sange rece. Cum ati reusit?
– Trebuie pasiune si un dar de la Dumnezeu ca sa iubesti padurea. Iar in mine exista acest dar, iubirea pentru natura. De cand ma stiu, abia astept sa merg la padure, stau acolo zile si saptamani. Este o pasiune cu care omul se naste, asa cred. Eu de mic am avut tragere catre natura. Tata iubea padurea si ma ducea cu el. Imi arata pasarile, imi explica despre cuiburi, incat stiam sa recunosc ce pasare traieste pe o creanga, numai dupa cum isi facea cuibul. Aveam si un unchi vanator si ma lua si el prin padure. Aveam sapte ani si imi explica: uite, acolo vine caprioara, acolo vine mistretul. Imi daduse un binoclu si priveam ore intregi. As fi ramas acolo in veci, langa padure si animale. Dupa aceea, cand m-am casatorit, imi luam si nevasta cu mine, iar mai tarziu si copilul. Il puneam in spinare si hai la drum! In padure, daca nu ai suflet pentru ea, nu faci nimic. Nu stiu eu cum sa explic, ca nu am cuvinte sa descriu, dar iti trebuie dragoste si rabdare, ca unii arbori au nevoie de doua generatii ca sa creasca. Prin anii ’80, cand am ajuns padurar, erau taieri masive si terenurile trebuiau reimpadurite. Eram haiducul haiducilor! Bateam padurile zi si noapte. Aveam aici peste 100 de hectare de teren degradat, numai rape din care fugea pamantul. Asta a fost una dintre misiunile mele cele mai grele: sa ma ocup de reabilitarea terenurilor. Umblam zi si noapte, fara pic de ragaz. Cele mai mari probleme le-am avut cu ciobanii, dar eu mi-am luat martori cu mine si am mers sa stau de paza. Am avut procese cu ei, cate si mai cate! Ca daca oile intra in puieti si mananca mugurii, ii gata cu ei. Prin cate-am trecut, stie doar Dumnezeu. Mi-au otravit animalele de-acasa, m-au amenintat… Dar eu am tinut la padure ca la pruncul meu si nu am lasat-o singura niciodata.
Dragoste in salbaticie
– Credeti ca padurea are simtire, la fel ca noi? Stie cand te apropii cu drag de ea sau cand vrei sa-i faci rau?
– Exista o comunicare intre arbori. Ei stiu daca vrei sa le faci rau si tu poti simti daca le este frica. Plantele au un suflet al lor, asta nu-i doar asa, un fel de-a spune. Chiar sufera si chiar plang. Uite, daca tai dintr-un arbore un pic. Numa daca il cioplesti o tara la coaja, si ala deja plange. L-ai ranit. E ca si cum ne-am taia noi la mana sau la picior. Sa vedeti cum curge seva aia din el. Si daca te doare si pe tine la suflet de jalea lui, nu-l tai. Pui o tara de pamant pe rana si tarana il face bine. Si animalele simt. Cat is ele de salbaticiuni, dar daca ajungi sa le intelegi, descoperi ca au regulile lor. Daca nu le faci rau, nu te ataca. Eu aveam cate 3-4 carduri de mistreti sub mana mea. Aveam un mistret mare, era asa de inteligent… Sapte ani l-am urmarit. L-am botezat Stalin. Ii puneam mancare si ii dadeam ce avea nevoie. Ne stiam, dar aveam grija sa ramanem fiecare in legea lui. Mistretul e un animal salbatic. Daca il enervezi, te taie. Daca nu, nici nu te baga in seama. Cand vine cardul de mistreti in viteza, daca vrei sa ii vezi, nu trebuie sa te misti. Stai dupa un stejar. Si el cand vine, numa’ odata trebuie sa fluieri, si mistretul atunci sta nemiscat sa vada ce se intampla. Tu numa’ un pic daca misti, a fugit. Vara, mistretul sta la racoare, unde-i des. Iarna, sunt pe culme, stau intinsi la soare. Si acuma ii gasesti pe coaste, la soare. Si umbla noaptea. Cerbul simte ca omul. El traieste iarna cu caprioarele, in grupuri. Vara traieste fiecare cerb cu ciuta lui. Si cand naste caprioara, cerbul nu se apropie. Merge numa’ de jur-imprejur si are grija sa nu atace cineva. Felul asta de viata al animalelor e ceva fantastic. Sa-i vedeti pe cerbi cand sunt indragostiti. Cum se lupta pentru o caprioara. Care e cel mai puternic domina si nu mai lasa pe nimeni sa se apropie. Mistretii, cand sunt indragostiti, se bat si se vaita, ii auzi de la kilometri. Unii oameni se sperie cand aud, dar daca stii padurea, iti dai seama ca asa suna dragostea in salbaticie si ca animalele se iubesc.
La mijloc de codru des
– Aproape o suta de hectare de rape si de teren distrus le-ati transformat in padure. Cum ati reusit? Care este secretul?
– Secrete sunt mai multe. Unul dintre ele era ca faceam ghetar si puneam puietii acolo. Ce e ghetarul? Primavara, cand inca mai e zapada, faci o groapa cat camera asta. Depinde cati puieti ai, eu aveam multi, cam 150 de mii pe an. Ca un bordei faceam ghetarul, sapat in pamant. Il acopeream cu carpeni pusi deasupra. Apoi bateam cu pamant pe acel acoperis. Incepeai de jos, de la baza, si urcai cu glia de pamant. Ii lasai o usa spre apus, sa nu intre soarele. In groapa aia, bagam 3-4 carute de zapada. Un rand de zapada, unul de frunze din padure. Si zapada aia tinea umiditatea la puieti pana in luna mai. Ii puneai cu radacinile in zapada aia. Asa ramanea puietul pana il plantai. Fara regula asta, nu ai cum sa faci sa se prinda. Puietii trebuie protejati. Aveam toate speciile de arbori. Si le plantai dupa cum era terenul. La mlastinos, pui frasinul, ca lui ii place umezeala. Pe coaste, sus, chiar la varf, era laricea, specie de rasinoase cu un lemn foarte tare. Cine nu stie o vede iarna si zice ca s-a uscat, dar laricea asa face: se usuca iarna, nu e ca bradul si molidul. Salcamul ii cel mai bun la alunecari de teren, ca are radacina adanca, si de 20 de metri. Acuma, daca mergeti pe vechile rape ale Sibiului, o sa gasiti padurea mea, asa, ca un parc. Toate neamurile de pasari sunt aici. Si toate imi plac. Eu n-am puscat o pasare in viata mea. Am dus fazani la terenul degradat, in urma cu 20 de ani, si acu’ ii plina padurea de ei. Cand i-am adus, ei nu stiau inca a se preumbla. Stateau toti gramada. Atunci am ramas o saptamana langa ei, de paza. Vreo 10 vulpi am impuscat. Am dormit langa ei si i-am aparat. Dupa ce s-au invatat cu padurea, au inceput sa zboare, sa-si caute mancare, sa se apere.
Intr-un an, cand a fost ghinda multa, am chemat eu ciobanii. I-am lasat sa stea cu oile in padure doua zile. Era ghinda cat is furnicile. Or mancat oile, iar ce nu or mai putut manca, le-au batut cu picioarele si le-or bagat in pamant. Toate-s legate-n natura si au un rost. Asa ca acu’ ii ditamai padurea si noi nu am facut deloc efort. Dar trebuie sa bagi oile dupa ploaie, cand ii pamantul moale. Cinci hectare de stejar, asa le-am pus.
Primavara, cand padurea e fericita
– Exista un anumit moment al anului in care padurea e mai frumoasa?
– O femeie o iubesti mereu, asa cum este. Daca o iubesti, iti plac si defectele la ea. Mie tot timpul imi place in padure, nu pot sa fac osebire. Dimineata la 4, numa’ sa simti aerul… Si toate pasarile canta… Pai, primavara ii un verde asa de frumos, ca ti-i mai mare dragu’. Si e o fericire in toata padurea, o simti. Apai, sa nu va spun toamna ce colorit are. Toate culorile! Frunza se schimba si la fiecare arbore ii alta culoare. Si cateodata, intr-o singura zi, isi schimba culorile. Apoi iarna. Cand o vezi asa, incarcata de alb… Da’ trebuie sa mergi si cu sufletul cumva asa, ca sa simti, ca daca nu mergi pregatit intr-un anume fel, degeaba te duci, ca nu vezi si nu simti nimica. Esti cum sa zic… afon de padure. La prima zapada, faci inventarul animalelor din padure. Dupa urma. Poti sa stii exact cati iepuri, cati mistreti si cati capriori ai. Si stii exact unde sunt. Si in tot timpul anului, e o liniste care coboara asa, in tine, si esti fericit.
– Ce parere aveti despre taierile masive de paduri, incepute in Romania dupa ’89?
– E o crima. Cine a lasat sa se intample asa ceva nu stie nimic despre padure si putine despre oameni. Ca oamenii au nevoie de padure, nu doar sa le aduca bani. Dumnezeu nu a lasat padurea ca sa fie o masina de facut bani. Retrocedarea fara metoda a padurilor a facut mult rau. Pentru ca oamenii nu stiu sa intretina padurea. Ei se bucura ca se da inapoi, si cand se uita la ea, vad doar banii de pe lemn care or intra in buzunar. Dar padurea nu se taie chiar asa, toata odata. Iti trebe un om de specialitate, care sa iti spuna ce anume sa tai. Asta a fost greseala autoritatilor: au dat pe mana unor oameni fara pregatirea necesara o comoara enorma care s-a risipit. Si comoara asta chiar daca e in proprietatea cuiva, de ea trebuie sa beneficieze toata lumea. E o responsabilitate mare sa ai in proprietate o padure. Eu am facut regenerare de padure, de-a venit ministrul la mine sa-mi multumeasca. Regenerarea nu costa bani, dar trebuie sa stii sa o faci. Padurea isi revine fara sa fie nevoie de investitii. Dar pentru asta, ai nevoie de un om cu drag de natura si cu stiinta de a face.
– Se spune ca ciobanii din Marginimea Sibiului, cand plecau cu oile la munte, se spovedeau si se inchinau brazilor. Se leaga padurea cu credinta in Dumnezeu?
– Eu de cate ori intru in padure imi fac cruce. Si cand ies, la fel. In padure esti numa’ tu cu Dumnezeu, esti ca la biserica. Da’ in plus, in padure is si multi dusmani si numai Dumnezeu te apara. Daca ai credinta te-ajuta. Cate furtuni nu m-au prins in padure! M-am pus odata sub un stejar, da’ a trasnit pe el si pe mine nu m-a atins. Ceva vreme nu am mai vazut nimic, din lumina aia, dar daca nu era Dumnezeu sa ma fereasca, acum eram dus. Mi-am facut cruce si am plecat acasa. Am stiut ca El m-a aparat si ca sunt sub paza Lui.
