Un vis posibil: frăție între oameni și natură
Urși care coboară în stațiunile turistice, cerșesc pe șosele sau intră în gospodăriile țăranilor. Lupi care atacă satele și intră până și în curțile oamenilor. Două animale-simbol ale românilor, altădată foarte iubite, acum au ajuns să fie „inamicul numărul unu”. Asta, în timp ce căprioarele și cerbii dispar, iar grădinile de la munte sunt devastate de mistreți. Cum s-a ajuns aici și ce este de făcut l-am întrebat pe Gabriel Păun, de la ONG-ul pentru mediu „Agent Green”.
Urșii, seduși și abandonați
– Am fost într-un sat pe Valea Bozeșului, în județul Hunedoara, și oamenii s-au plâns că urșii le iau animalele din ogradă, iar lupii vin până în curte. Asta, în timp ce la televizor vedem urși căutând prin tomberoanele stațiunilor turistice sau cerșind pe marginea șoselelor. De ce s-a ajuns la această situație?
– Cauza acestor situații nu este creșterea numărului de urși sau de lupi, așa că întrebarea corectă cred că este ce le face pe animale să iasă din habitatul lor natural? Mai ales în cazul urșilor, căci îi vedem cel mai frecvent la televizor, putem să spunem că ei au fost „seduși și abandonați”… Și o să îți explic de ce. Industria vânătorii de trofee a funcționat după revoluție într-un fel în care, în doar câteva decenii, a destructurat și a destabilizat întreaga populație de urs. Înainte de revoluție, vâna doar dictatorul și acoliții lui. Ceaușescu nu dorea să împuște la marginea pădurii, ci în adâncul pădurii. Nu-i plăcea să vadă păduri rase, ci sălbăticie. Acestea sunt motivele pentru care, pe de o parte, România a avut o populație sănătoasă de urși și, pe de altă parte, a avut păduri virgine. Să nu se înțeleagă prin asta că îl regret pe Ceaușescu, îl detest din foarte multe motive, dar situația pădurilor și a urșilor era mai bună decât acum. După revoluție, s-a formalizat vânătoarea de trofee și s-a deschis oricui avea banii și apetitul să plătească pentru asta. Și pentru că, logistic vorbind, era complicat să îți vină un bogătan din Occident și să vâneze în sălbăticie, totul a trebuit organizat în așa fel, încât omul să vină cu avionul, să meargă să împuște și, dacă se poate, să se întoarcă acasă tot în aceeași zi. Pentru asta au făcut puncte de hrănire în păduri, aproape de comunitățile locale, ca să fie accesul facil pentru acești vânători de lux. Și lucrurile au funcționat așa până în 2016, când doamna ministru Cristiana Palmer nu a vrut să mai aprobe cotele de vânătoare la urși, căci asta încălca deja mai multe convenții de protecție, pe care România le semnase. Mai exact, Convenția de la Berna și directivele europene, care nu îți dau voie să intervii planificat în populația de urs, ci doar de la caz la caz, și doar după ce ai făcut dovada că ai epuizat toate metodele neletale de coexistență cu ursul. Atunci, în 2016, când s-a luat această decizie, vânătorii au organizat un boicot, nu au mai hrănit urșii la marginea pădurii cu porumb și leșuri de animale de la ferme. Dar cum aceste hrănitoare erau de obicei foarte aproape de sate, pasul a fost foarte mic ca animalele să treacă de la hrănitoare la curțile oamenilor. De-asta am zis că au fost „seduși și abandonați”. Și normal că oamenii nu au fost pregătiți pentru așa ceva: s-au trezit cu urșii în curte sau pe stradă.
„Orice animal împușcat destabilizează toate celelalte populații de animale”
– Cum se explică faptul că și lupii vin în sate și – tristețe uriașă! – căprioarele au dispărut?
– Lupii mănâncă de obicei ciută și cerb, râșii mănâncă căprioare. Dar cu ele este o altă discuție, legată de faptul că sunt vânate mult prea mult de către om. Un râs are nevoie de 35 de căpriori pe an. Problema este că se vânează mult prea mult, și ciută, și cerb, pentru trofeu. Este o reacție în lanț și vânătorii destabilizează toate aceste populații – de urs, cerb, lup – tocmai prin intervenția nenaturală. Dacă mă întrebi pe mine, ca ecolog, nu se justifică vânătoarea în România absolut deloc, pentru că avem lanțul trofic complet, deci natura poate singură să regleze creșterile unei populații. Orice animal împușcat destabilizează toate populațiile. Din punctul ăsta de vedere, și mâine se poate interzice total vânătoarea în România și nu va fi nicio problemă. Că nu mai sunt căprioare din cauza carnivorelor mari este un mit: este de fapt un efect direct al vânătorii.
„Habitatul urșilor a fost distrus. Nu mai au casă”
– România este pe locul 4 la populație de urs, după Rusia, America și Canada, dar ce suprafețe mari au acele țări și ce suprafețe mici avem noi, în comparație cu ele! Cum de suntem în top?
– În primul rând, la populația de urs nu știm nici acum câți sunt, pentru că nu s-a făcut niciodată un studiu pe bază de analize genetice. Avem doar numărătoarea făcută de angajații silvici, care nu este nici științifică și nici dezinteresată – ei vor să arate niște populații cât mai mari, ca să poată vâna cât mai mult, deci, logică de oameni de afaceri. Problema urșilor care ies din păduri este pe de o parte, așa cum am spus, din cauza hrănitoarelor, și doi, habitatul a fost distrus în toată țara, nu mai au casă, doar 1% este protejat. Peste tot casa lor este deranjată și chiar și în acel 1% este zgomot de la drujbe și tafuri, deci un mediu poluat și degradat. Am intrat în ultimul loc de liniște al populației de urs, care umblă disperat, în căutare de habitat sănătos și liniștit, când acesta de fapt nu mai există. Ursul devine, practic, specie fără casă, pe zi ce trece. Tocmai am fost în Făgăraș, unde se taie barbar în pădure primară, deci știu ce vorbesc.
– Și de ce nu sunt protejate aceste habitate?
– Pentru că statul român este ipocrit și ticălos: nouă ne cer studii peste studii, care durează uneori ani, ca să justifice stricta protecție, apoi ne cheamă într-o comisie a unor analfabeți funcționali, care habar nu au despre ce le vorbim când discutăm științific, ne umilesc în ultimul hal în comisiile alea, doar pentru că au puterea. Dar ei înșiși, împreună cu ministrul, nu au nevoie de niciun studiu ca să aprobe tăieri! Adică se taie fără să aibă nicio idee, nici despre faună, nici despre flora din zonă. Deci pe scurt, ca să tai, nu ai nevoie de niciun studiu, dar că să protejezi, ai nevoie de studii foarte complicate, pe care la final nu are cine să le citească sau să le înțeleagă la minister. E un coșmar! La toate astea, se mai adaugă două probleme: schimbările climatice și lipsa de educație a populației. Cu schimbările climatice, ursul nu mai hibernează – are cel mult un scurt somn și atunci începe să umble și are nevoie de hrană. Și o ultimă problemă a ursului este această panică a populației. Este tot o carență a statului român, pentru că nu poți să ai o populație de urs importantă și tu să nu faci educație, atât în urban cât și în rural, despre cum ar trebui să procedăm și să ne comportăm cu urșii.
– Ce soluții sunt? Cum am putea să remediem aceste situații?
– Americanii, rușii sau scandinavii au urși, dar nu au problemele noastre. În Suedia sunt 3000 de urși și totuși au reușit să conviețuiască cu ei. Am fost și în Parcurile Naționale din America, și în cele din Suedia. Acolo, turiștii nu sunt speriați să se întâlnească cu ursul, dar știu ce au de făcut în astfel de situații: nu scot aparatul să le facă poză, se ocolesc reciproc, fac zgomot neagresiv, dar care să îl avertizeze pe urs că sunt acolo. În toate așezările de lângă parcurile lor naționale, casele au gard dublat de parc electric cu 3-5 fire. Au câini de o anumită rasă, capabili să alunge ursul. Campingurile nu permit să se țină mâncarea în cort sau în mașină, ci au containere speciale, ce nu lasă miros și nici nu se pot deschide, fiind metalice. Animalele care mor la fermă sau lângă fermă nu sunt lăsate acolo, leșurile sunt duse la o stație de compostare, ca să nu devină hrană. Toate tomberoanele sunt anti-urs, nu se pot deschide decât de om, un sistem asemănător cu capota mașinii. Adică, iau toate măsurile ca ursul să nu se obișnuiască cu mâncare în preajma omului. Oamenii au învățat cum să se protejeze de urs, dar și cum să îl protejeze și pe urs de habitatul omului. Asta înseamnă educația. Și, în felul acesta, putem să evităm măsuri extreme, letale, învățând să coabităm împreună, într-o frăție reală dintre om și natură.
Publicat inițial în ,,Formula AS” – NUMĂRUL 1622 by CATALIN MANOLE
