Cercetătoare a istoriei şi civilizaţiei dacice, doctor în filologie şi în istorie, Aurora Peţan lansează o carte fascinantă şi extrem de bine documentată, ce face lumină în istoria aşa de puţin cunoscută a Sarmizegetusei lui Decebal. „Sarmizegetusa Regia. Redescoperirea cetăţii” este o poveste captivantă, bazată pe documente ştiinţifice, unele dintre ele inedite.
Un oraş colosal!
– După ani de cercetări asupra Sarmizegetusei, o întrebare simplă îşi aşteaptă încă răspunsul: a fost cetatea lui Decebal o capitală regală sau o citadelă religioasă? La ce concluzie duc cercetările tale?
– Nu am nicio îndoială că Sarmizegetusa a fost capitală regală. Partea turistică, vizitabilă astăzi, e reprezentată de fortificaţie şi zona templelor, însă Sarmizegetusa e mult mai mare. În primul rând, se întinde pe tot dealul Grădiştii, cu cartierele civile, şi apoi se întinde şi pe dealurile şi văile învecinate. Este de fapt un oraş colosal! La concluzia asta am ajuns nu doar strict, cu ajutorul documentaţiei de secol 19, ci pe baza tuturor documentelor disponibile şi umblând foarte mult pe teren. Acest oraş impunător a fost capitala regatului dac, cu momente de glorie, probabil în perioada Burebista-Decebal, şi cu momente mai tulburi. Există şi interpretări sau idei conform cărora aici era doar capitală religioasă, capitala regatului dac fiind în altă parte. Dar din informaţiile mele, nu avea unde să fie în altă parte. În carte am, la final, un capitol intitulat „Alte Sarmizegetuse”, în care pun în discuţie această problemă. Concluzia este că nu poate să fie în altă parte, pentru că nu există un alt loc cu o concentrare atât de mare de resurse. Sarmizegetusa nu este doar un refugiu, şi nici doar o capitală religioasă – este capitala regatului dac. Ce ne împiedică să o percepem cu uşurinţă ca atare este faptul că nu s-a descoperit reşedinţa regală. Unde a stat regele? Trebuie să fi existat un palat undeva, un complex de clădiri. De-asta, poate, arheologii sunt reţinuţi. Probabil că şi Feţele Albe era un cartier al acestui oraş, poate şi valea Godeanului, plină de terase, era un cartier intens locuit, despre care nu ştim nimic, pentru că nu s-a cercetat. Cunoaştem ceea ce este monumental la aceste locuri, cetatea sau fortificaţia principală, însă nu ştim nimic despre ce era în jurul lor, deşi se pot vedea zeci şi sute de terase şi valuri de pământ.
Comoara din Strei
– După cucerirea romană, cetatea lui Decebal a intrat sute de ani în uitare. În cartea ta, „Sarmizegetusa Regia. Redescoperirea cetăţii”, te ocupi de perioada aproape deloc cunoscută, în care fosta capitală a dacilor intră din nou în atenţia lumii, fascinată de poveştile cu aur şi cu comori.
– Au existat patru etape în redescoperirea cetăţii: prima a fost cea a căutătorilor de comori, între 1520 şi 1803, apoi a fost etapa în care fiscul austriac se apucă de săpături organizate, a treia etapă ar fi cea a anticarilor, adică a pasionaţilor de istorie veche, pentru care arheologia era un hobby, şi ultima etapă este cea a naşterii arheologiei adevărate în Transilvania, începând cu 1880.
Dar toată această odisee a redescoperirii Sarmizegetusei, ce continuă şi astăzi, a început de la aur, de la comorile dacice îngropate în munte. Prima descoperire consemnată a unui tezaur în zona Munţilor Orăştiei este cea menţionată într-un hrisov din 1494, emis de Conventul din Cluj Mănăştur, pentru voievozii Transilvaniei: „Cu trei ani înainte – 1491 – spălătorii de aur din părţile Ardealului, lângă crăiasca cetate a Sebeşului, în locul unei cetăţi bătrâne şi stricate, suma mare de galbeni amestecaţi, mai mari şi mai mici, cu ceară înveliţi şi îngropaţi, ar fi găsit din întâmplare…”. Şincai remarcă faptul că „mâzga familiei Bathoreştilor, care au stăpânit Ardealul mulţi ani, din comoara aceasta s-a tras”. Dar poveştile despre tezaure fabuloase descoperite în preajma ruinelor de la Grădişte au încins spiritele localnicilor abia după găsirea unui mare tezaur, în jurul anului 1543, care cuprindea foarte multe monede de aur şi alte obiecte. Este vorba de celebrul tezaur găsit în albia râului Strei, despre care se crede că era marea comoară ascunsă de către Decebal. Această întâmplare este redată în scrierile vremii în mai multe variante, însă povestea e cam aceeaşi: pe malul râului Strei, câţiva pescari sau ţărani văd intrarea unei încăperi boltite, scoasă la iveală de ploi sau de prăbuşirea unui copac. Acolo, ei găsesc, după anumiţi cronicari, 400.000 de galbeni şi „sloiuri de aur”. Se spune că până să afle de această descoperire, cardinalul George Martinuzzi, la acea vreme guvernatorul Transilvaniei, ţăranii au trecut munţii cu câteva care pline de aur. Martinuzzi recuperează totuşi o parte din tezaur, cantitatea de aur şi argint găsită în castelele sale de la Vinţu, Oradea, Gherla şi Deva, după asasinarea sa, sugerând dimensiunile comorii: între 1500 şi 1700 de kg de aur şi peste 1000 de kg de argint.
Visul lui David Albu din satul Chitid
– Comoara lui Martinuzzi a declanşat cercetările ulterioare ale fiscului austriac?
– Nu. Cercetările fiscului austriac au fost declanşate de o altă întâmplare, fiind vorba tot despre o mare comoară din Munţii Orăştiei: visul lui David Albu din satul Chitid. Aflăm ce s-a întâmplat din depoziţia preotului Dumitru Cerbiceanu din Chitid, anchetat în vara anului 1803, cu prilejul descoperirii unui tezaur în iarna aceluiaşi an. Din interogatoriul preotului Cerbiceanu reiese că povestea începe în anul 1784, când un ţăran din Chitid, pe nume David Albu, se afla la coasă în zona Muncelului, unde satul lui avea fâneţe. Adormind la umbră, ar fi avut un vis în care i-a apărut „un om vrednic, alb şi înalt”, care i-ar fi indicat locul unei comori. Omul din vis i-a spus să urce până la paltinul de la eleşteu, de acolo să coboare la pârâu şi să meargă pe cursul apei până la locul numit „Cheie”, iar de acolo să o apuce la miazăzi. Din ce va găsi acolo să ia cât pofteşte, dar să nu spună nimănui nimic. Albu a urmat indicaţiile şi a ajuns la Cheie, unde se afla o stâncă abruptă şi înaltă. Prin crăpăturile stâncii a putut vedea înăuntru o cameră cu „o masă rotundă, domnească, din aur, într-o parte rezemat cu coatele de masă un bărbat făcut tot din aur, în cealaltă parte, în faţa lui, o figură muierească toată făcută din aur. În dosul acestora era o grămadă foarte mare de galbeni, iar în spatele acesteia, o grămadă şi mai mare, dar numai din argint, banii de argint fiind mari cât palma.” Preotul Cerbiceanu a aflat povestea pentru că omul s-a dus la el să se spovedească şi să îi ceară ajutorul, neştiind ce să facă. Se spune că ţăranul a şi murit în aceeaşi zi, după spovedanie, pentru că a destăinuit secretul. Cert este că preotul pleacă el însuşi în căutarea comorii. Fie că el sau ţăranul au găsit ceva, povestea se va afla în satele din împrejurimi şi va provoca o goană după aur fără precedent, care va duce la sesizarea autorităţilor şi începerea primelor investigaţii ale fiscului.
Redescoperirea ruinelor
– Doar visul cu aur al unui ţăran a pus pe jar autorităţile austriece sau a mai fost şi altceva?
– Fiscul austriac a intervenit pentru protejarea ruinelor cetăţii sau pentru a lua el aurul ce ajungea la ţărani?
– Într-o primă fază, demersul fiscului austriac a fost strict economic, considerând că aurul găsit în munţi este al statului. De altfel, la acea dată, nimeni nu ştia ce ruine sunt acelea din munţi şi ce reprezintă. La 1 iulie 1803, Paul Torok, reprezentantul autorităţilor, vine pentru prima oară la faţa locului, intrigat de faptul că în ciuda interdicţiei de a căuta comori, oamenii răscoleau mai departe munţii. Paul Torok este primul care urcă la Grădişte şi descoperă, cu uimire, ruinele cetăţii antice. Redactează un raport trei zile mai târziu, care avea să pună în mişcare autorităţile: săpăturile ţăranilor trebuie oprite, iar ruinele cercetate organizat, de către stat, nu doar pentru căutarea de comori, ci şi din raţiuni ştiinţifice. Acesta este momentul care declanşează mobilizarea Tezaurariatului Transilvaniei, care ia imediat măsuri, iar în câteva zile se organizează prima campanie de săpături, ce va dura până în toamnă. Cercetările se vor relua şi în anul următor, în 1804. Cartea mea se bazează în mod esenţial pe aceste două campanii de cercetări.
„Pământul şi-a păstrat comorile pentru oamenii locului”
– Ce ai descoperit, studiind cercetările fiscului austriac?
– Cercetările fiscului austriac sunt foarte importante pentru că, practic, de la scriitorii greci încoace, sunt primele informaţii scrise despre Sarmizegetusa. Este redescoperirea cetăţii după câteva secole de uitare. Din rapoartele fiscului austriac aflăm cum arăta locul la început, când încă nu existase niciun fel de intervenţie asupra lui. Austriecii nu ştiau ce descoperiseră, credeau că sunt ruine romane, mai ales că, în epocă, cealaltă Sarmizegetusa, Ulpia, era considerată vechea capitală a dacilor. Cercetarea lor s-a desfăşurat în condiţii foarte grele, locul fiind greu accesibil. Pe de o parte, arheologia nu exista ca ştiinţă şi nu ştiau cum să cerceteze locul, pe de altă parte, oamenii nu vroiau să stea în acea sălbăticie, cu condiţii minime. În acea epocă, drumurile către cetate erau foarte dificile şi chiar aprovizionarea cu mâncare sau unelte de lucru se făcea cu mare greutate. Au adus soldaţi pentru pază şi au adus mineri pentru săpături şi au angajat ţărani la lucru, dar pe unii dintre ei a trebuit să îi ţină cu forţa, ca să nu fugă. Rapoartele acelor prime investigaţii ne arată că unele clădiri dacice, chiar dacă invadate de vegetaţie, erau încă în picioare. Multe clădiri sau puncte importante cartografiate atunci, astăzi nu se mai văd şi aceste informaţii sunt foarte importante. În fine, avem primele hărţi ale locului şi amplasarea primelor descoperiri, lucruri ce ar trebui, poate, reluate, cu studii în teren. De exemplu, austriecii vorbesc despre o „baie romană”, care însă pe desene pare să fie o clădire mai mare şi mai impunătoare decât o simplă baie. Ar merita ca acel loc să fie studiat astăzi cu mijloace moderne.
– Au găsit până la urmă austriecii aurul pe care îl căutau?
– Culmea este că, în ciuda săpăturilor organizate, austriecii nu au găsit mare lucru. În continuare, ceea ce găseau ţăranii întâmplător era mult mai valoros, de exemplu, tezaurul cărbunarilor, o comoară de aproape o mie de cosoni, găsită de nişte cărbunari din Sibişel… Câteva monede au găsit şi austriecii, însă nu atât de multe încât să justifice continuarea cercetărilor cu o nouă campanie. Pământul se pare că şi-a păstrat comorile pentru oamenii locului. În 1804, ei au oprit săpăturile… din lipsă de rentabilitate, în ciuda vocilor cărturarilor care considerau că săpăturile ar trebui să continue în interes ştiinţific. Totuşi, săpăturile fiscului, atâtea câte au fost, au furnizat lumii ştiinţifice informaţii preţioase. Ele au fost reluate după aceea de pasionaţii de istorie ai vremii şi de pionierii arheologiei, care au dus cumva mai departe cercetările. Cred că aici merită menţionat Teglaş Gabor din Braşov, membru în multe foruri ştiinţifice prestigioase, care a luat la pas Munţii Orăştiei şi a avut cel dintâi intuiţia unei reţele de cetăţi, fortificaţii şi zone locuite. Tot el a avut intuiţia bătăliei finale dintre daci şi romani la Sarmizegetusa din munţi, şi nu la Ulpia, considerând cetatea de la Grădişte ultimul refugiu al lui Decebal.
„Deşi cartea este lucrarea mea de doctorat, m-am străduit să fie şi o carte accesibilă publicului larg”
– De ce a fost redescoperită Sarmizegetusa atât de târziu?
– Au fost mai multe împrejurări… Mai întâi, accesul foarte dificil la aceste ruine. În afara unor ciobani care mai străbăteau pădurea cetăţii în drum spre păşunile Muncelului, rareori se mai abătea cineva pe acolo. Vechile drumuri dacice, care urmau plaiurile înalte, erau greu de parcurs pentru nişte intelectuali de la oraş, chiar şi cu o călăuză. Drumul pe vale, dinspre Orăştie, gâtuit de un defileu sălbatic între Costeşti şi Grădiştea de Munte, va fi deschis abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Asta a fost soarta cetăţilor dacice, cele romane fiind la drum şi mult mai uşor de cunoscut… În plus, contextul istoric i-a făcut pe cărturarii români să fie mai atenţi la moştenirea romană, care prin latinitate justifica anumite poziţii politice.
– Cartea ta arată o documentare uriaşă. Cât de dificil a fost să obţii rapoartele fiscului austriac?
– Nu a fost neapărat dificil să le obţin. În mod curios, ele erau destul de accesibile şi au fost şi menţionate în câteva lucrări, deci se ştia de ele, însă pur şi simplu nimeni nu le-a cercetat cu atenţie. Este posibil să fi fost vorba şi de o barieră a scriiturii şi a limbii, arhivele prezentând documentele ca atare, scrise de mână, în limba maghiară, germană sau latină. A trebuit să apelez la ajutorul unui paleograf, într-o primă fază, ca abia apoi să fie traduse. O parte dintre documente le-am găsit la Cluj, celelalte la Viena şi Budapesta. A fost o muncă de opt ani de zile, şi sper ca rezultatul să fie o imagine cât mai clară a momentului redescoperirii cetăţii Sarmizegetusa Regia. Deşi cartea este lucrarea mea de doctorat, m-am străduit să fie şi o carte accesibilă publicului larg.
– E greu să rezumăm într-un interviu cinci sute de pagini de documente şi studii adunate din arhive, transformate într-o carte aproape poliţistă, care se citeşte cu sufletul la gură. Cei interesaţi de subiect vor avea o mare bucurie citind-o. Aş vrea să încheiem cu una dintre legendele ţesute în jurul ruinelor de la Grădişte de-a lungul vremurilor, şi pe care le-ai adunat la finalul lucrării tale.
– Sunt mai multe legende frumoase, dar cred că merită să o amintesc pe cea a căpitanului Bodea, „succesorul regelui Decebal”. Povestea se petrece după cucerirea Sarmizegetusei Regia, în perioada stăpânirii romane. Se spune că un căpitan dac, Bodea, după cel de-al doilea război cu romanii, se retrage într-o peşteră, care şi astăzi îi poartă numele – Peştera Bodii, aşteptând vremuri mai bune pentru a aduna oaste şi a recuceri Sarmizegetusa din mâinile romanilor. În fiecare zi, deasupra peşterii se vedea un firicel de fum, semn că îşi pregătea fiertură de mei din bucatele aduse pe ascuns de ciobani. Chiar şi astăzi, spun bătrânii, se mai vede uneori fum deasupra peşterii, semn că Bodea încă aşteaptă momentul prielnic pentru a recuceri cetatea. Mai există o variantă a acestei legende, în care se spune că Bodea nu s-a resemnat, ci a organizat imediat o rezistenţă, condusă de însăşi fiica lui Decebal, Dochia. Poate că există un sâmbure de adevăr în această legendă, şi în următorul volum o să încerc să aflu şi dacă Sarmizegetusa a mai fost sau nu recucerită de daci.