Fabulosul destin al cetăţii lui Decebal – AURORA PEŢAN: „Epopeea redescoperirii Sarmizegetusei a pornit de la aur”

                     Aurora Pețan

Cercetătoare a istoriei şi civilizaţiei da­ci­ce, doctor în filologie şi în istorie, Aurora Peţan lansează o carte fascinantă şi ex­trem de bine documentată, ce face lumină în istoria aşa de puţin cunoscută a Sarmizegetusei lui De­ce­bal. „Sarmizegetusa Regia. Redescoperirea cetăţii” es­te o poveste captivantă, bazată pe do­cu­men­­te ştiinţifice, unele dintre ele ine­dite.

Un oraş colosal!

– După ani de cercetări asupra Sar­mizegetusei, o întrebare simplă îşi aş­teaptă încă răspunsul: a fost cetatea lui Decebal o capitală regală sau o cita­delă religioasă? La ce concluzie duc cer­ce­tările tale?

– Nu am nicio îndoială că Sar­mi­ze­getusa a fost capitală regală. Partea tu­ris­tică, vizitabilă astăzi, e reprezentată de fortificaţie şi zona templelor, însă Sar­mizegetusa e mult mai mare. În pri­mul rând, se întinde pe tot dealul Gră­diştii, cu cartierele civile, şi apoi se în­tinde şi pe dealurile şi văile înveci­nate. Este de fapt un oraş colosal! La con­clu­zia asta am ajuns nu doar strict, cu ajutorul documentaţiei de secol 19, ci pe baza tuturor documentelor disponibile şi umblând foarte mult pe teren. Acest oraş impunător a fost capitala regatului dac, cu momente de glorie, probabil în perioada Burebista-Decebal, şi cu momente mai tulburi. Există şi inter­pretări sau idei conform cărora aici era doar capitală religioasă, capitala regatului dac fiind în altă parte. Dar din informaţiile mele, nu avea unde să fie în altă parte. În carte am, la final, un capitol intitulat „Alte Sarmizegetuse”, în care pun în discuţie această problemă. Concluzia este că nu poate să fie în altă parte, pentru că nu există un alt loc cu o concentrare atât de mare de resurse. Sarmizegetusa nu este doar un refugiu, şi nici doar o capitală religioasă – este ca­pitala regatului dac. Ce ne împiedică să o per­ce­pem cu uşurinţă ca atare este faptul că nu s-a des­coperit reşedinţa regală. Unde a stat regele? Trebuie să fi existat un palat undeva, un complex de clădiri. De-asta, poate, arheologii sunt reţinuţi. Probabil că şi Feţele Albe era un cartier al acestui oraş, poate şi valea Godeanului, plină de terase, era un cartier intens locuit, despre care nu ştim nimic, pentru că nu s-a cercetat. Cunoaştem ceea ce este monumental la aceste locuri, cetatea sau fortificaţia principală, însă nu ştim nimic despre ce era în jurul lor, deşi se pot vedea zeci şi sute de terase şi valuri de pământ.

 

 Comoara din Strei

– După cucerirea romană, cetatea lui Decebal a intrat sute de ani în uitare. În cartea ta, „Sar­mi­zegetusa Regia. Re­des­coperirea cetăţii”, te ocupi de perioada aproape deloc cunoscută, în care fosta capitală a dacilor intră din nou în atenţia lumii, fas­cinată de poveştile cu aur şi cu comori.

– Au existat patru etape în redescoperirea cetăţii: prima a fost cea a căutătorilor de comori, între 1520 şi 1803, apoi a fost etapa în care fiscul aus­tri­ac se apucă de săpături organizate, a treia eta­­pă ar fi cea a anticarilor, adică a pasio­na­ţilor de is­torie veche, pentru care arheologia era un hobby, şi ultima etapă este cea a naşterii ar­heologiei adevărate în Transilvania, începând cu 1880.

Istorie, dar şi roman poliţist

Dar toată această odisee a redescoperirii Sar­mizegetusei, ce continuă şi astăzi, a început de la aur, de la como­rile dacice îngropate în munte. Prima des­coperire consemnată a unui te­za­ur în zona Munţilor Orăş­­tiei este cea menţio­nată într-un hrisov din 1494, emis de Con­ven­tul din Cluj Mă­năş­tur, pentru voievozii Tran­silvaniei: „Cu trei ani îna­inte – 1491 – spă­lă­torii de aur din părţile Ardealului, lângă cră­ias­ca cetate a Sebeşului, în locul unei cetăţi bă­trâne şi stricate, suma mare de galbeni ames­tecaţi, mai mari şi mai mici, cu ceară înveliţi şi îngropaţi, ar fi găsit din întâmplare…”. Şincai remarcă faptul că „mâz­ga familiei Bathoreştilor, care au stăpânit Ardea­lul mulţi ani, din comoa­ra aceasta s-a tras”. Dar po­veştile despre te­zaure fabuloase desco­pe­rite în preajma rui­nelor de la Grădişte au încins spiritele localnicilor abia după găsirea unui mare tezaur, în jurul anului 1543, care cuprindea foarte multe mo­nede de aur şi alte obiecte. Este vorba de celebrul tezaur găsit în albia râului Strei, despre care se crede că era marea comoară ascunsă de către Decebal. Această întâm­plare este redată în scrierile vremii în mai multe variante, însă povestea e cam aceeaşi: pe malul râului Strei, câţiva pescari sau ţărani văd intra­rea unei încăperi boltite, scoasă la iveală de ploi sau de pră­buşirea unui co­pac. Acolo, ei găsesc, du­pă a­nu­­­miţi cronicari, 400.000 de galbeni şi „slo­­iuri de aur”. Se spu­ne că până să afle de această des­co­pe­rire, car­­dinalul Geor­ge Mar­tinuzzi, la acea vre­me gu­vernatorul Tran­sil­va­niei, ţăranii au trecut mun­ţii cu câteva care pli­ne de aur. Mar­ti­nuzzi re­cu­perează totuşi o par­te din tezaur, canti­tatea de aur şi argint gă­sită în cas­telele sale de la Vinţu, Oradea, Gher­la şi Deva, după asasi­narea sa, su­ge­rând di­men­siunile co­mo­rii: în­tre 1500 şi 1700 de kg de aur şi peste 1000 de kg de argint.

Visul lui David Albu din satul Chitid

Pe urmele dacilor, la arhivele din Viena

– Comoara lui Martinuzzi a declanşat cerce­tările ulterioare ale fiscului austriac?

– Nu. Cercetările fiscului austriac au fost de­clanşate de o altă întâmplare, fiind vorba tot despre o mare comoară din Munţii Orăştiei: visul lui Da­vid Albu din satul Chitid. Aflăm ce s-a întâmplat din depoziţia preotului Dumitru Cerbiceanu din Chitid, anchetat în vara anului 1803, cu prilejul descoperirii unui tezaur în iarna aceluiaşi an. Din interogatoriul preotului Cerbiceanu reiese că po­vestea începe în anul 1784, când un ţăran din Chi­tid, pe nume David Albu, se afla la coasă în zona Muncelului, unde satul lui avea fâneţe. Adormind la umbră, ar fi avut un vis în care i-a apă­rut „un om vrednic, alb şi înalt”, care i-ar fi indicat locul unei comori. Omul din vis i-a spus să urce până la paltinul de la eleşteu, de acolo să coboare la pârâu şi să meargă pe cursul apei până la locul numit „Cheie”, iar de acolo să o apuce la miazăzi. Din ce va găsi acolo să ia cât pofteşte, dar să nu spu­nă nimănui nimic. Albu a urmat indicaţiile şi a ajuns la Cheie, unde se afla o stâncă abruptă şi înaltă. Prin crăpăturile stâncii a putut vedea înăuntru o cameră cu „o masă rotundă, domnească, din aur, într-o par­te rezemat cu coatele de masă un bărbat făcut tot din aur, în cealaltă parte, în faţa lui, o figură mu­ierească toată făcută din aur. În dosul acestora era o grămadă foarte mare de galbeni, iar în spatele acesteia, o grămadă şi mai mare, dar numai din argint, banii de argint fiind mari cât palma.” Preotul Cerbiceanu a aflat povestea pentru că omul s-a dus la el să se spovedească şi să îi ceară ajutorul, ne­ştiind ce să facă. Se spune că ţăranul a şi murit în aceeaşi zi, după spovedanie, pentru că a destăi­nuit secretul. Cert este că preotul pleacă el însuşi în căutarea comorii. Fie că el sau ţăranul au găsit ceva, povestea se va afla în satele din împre­ju­rimi şi va provoca o goană după aur fără prece­dent, care va duce la sesizarea autorităţilor şi înce­perea prime­lor in­vestigaţii ale fiscului.

Redescoperirea ruinelor

– Doar visul cu aur al unui ţăran a pus pe jar autorităţile austriece sau a mai fost şi altceva?

       Una din primele hărţi ale cetăţii Sarmizegetusa

 

– Sigur că au mai fost şi alte informaţii, ma­jo­ri­tatea fiind veştile tot mai numeroase despre comori găsite şi ţinute ascunse de ţăranii din zonă. La po­ves­tea lui David Albu se adaugă şi povestea din 1790, a râpei cu galbeni, când Sânziana, fata cio­ba­nului Alion Bodea, găseşte un tezaur cu bani de aur într-o râpă de lângă stână. Mai este şi tezaurul de la 1802, când alţi doi copii care umblau cu porcii prin locul numit Valea Mică descoperă câteva sute de bani de aur, sau tezaurul de la izvorul cetăţii, unde Gheor­ghe Popa găseşte alte sute de cosoni. Autori­tă­ţile austriece au intervenit pentru că vestea como­rilor găsite în munţi aducea deja oameni de la mari de­părtări, adevărate caravane şi expediţii fiind por­nite prin Munţii Orăştiei, într-o incredibilă febră a aurului.

– Fiscul austriac a intervenit pentru protejarea ruinelor cetăţii sau pentru a lua el aurul ce ajungea la ţărani?

– Într-o primă fază, demersul fiscului austriac a fost strict economic, considerând că aurul găsit în munţi este al statului. De altfel, la acea dată, nimeni nu ştia ce ruine sunt acelea din munţi şi ce repre­zintă. La 1 iulie 1803, Paul Torok, repre­zen­tan­tul autorităţilor, vine pen­tru prima oară la faţa locului, intrigat de faptul că în ciuda in­ter­dicţiei de a căuta co­mori, oa­me­nii răsco­leau mai de­parte mun­ţii. Paul Torok este pri­mul care urcă la Gră­dişte şi descoperă, cu ui­mire, ruinele cetăţii antice. Redactează un ra­­port trei zile mai târ­ziu, care avea să pună în miş­care autorităţile: să­pă­turile ţăranilor tre­buie oprite, iar ruine­le cerce­tate organizat, de către stat, nu doar pen­tru cău­tarea de co­mori, ci şi din raţiuni ştiinţifice. Acesta este mo­mentul care de­clan­şează mo­bi­lizarea Te­­zau­rariatului Transil­va­niei, care ia imediat mă­­suri, iar în câteva zile se organi­zea­ză prima cam­­panie de săpături, ce va dura pâ­nă în toam­nă. Cer­cetă­rile se vor relua şi în anul următor, în 1804. Cartea mea se bazează în mod esenţial pe aceste două campanii de cercetări.

„Pământul şi-a păstrat comorile pentru oamenii locului”

– Ce ai descoperit, studiind cercetările fiscului austriac?

Prima hartă a Grădiştei făcută de fiscul austriac

– Cercetările fiscului austriac sunt foarte impor­tante pentru că, practic, de la scriitorii greci încoace, sunt primele in­formaţii scrise despre Sarmi­ze­ge­tu­sa. Este redescoperirea cetăţii după câteva secole de uitare. Din rapoar­tele fiscului austriac aflăm cum arăta lo­cul la început, când încă nu exis­ta­se niciun fel de intervenţie asupra lui. Austriecii nu ştiau ce descoperiseră, credeau că sunt ruine romane, mai ales că, în epocă, cea­laltă Sarmi­ze­getusa, Ulpia, era con­si­de­ra­tă vechea capitală a dacilor. Cer­ce­ta­rea lor s-a desfăşurat în con­diţii foar­te grele, locul fiind greu ac­cesibil. Pe de o parte, arheologia nu exista ca ştiinţă şi nu ştiau cum să cer­ceteze locul, pe de altă parte, oa­menii nu vroiau să stea în acea sălbă­ticie, cu condiţii minime. În acea epo­că, dru­murile către cetate erau foarte dificile şi chiar aprovi­zio­na­rea cu mâncare sau unelte de lucru se făcea cu ma­re gre­utate. Au adus soldaţi pentru pază şi au adus mineri pentru săpături şi au angajat ţărani la lucru, dar pe unii dintre ei a trebuit să îi ţină cu forţa, ca să nu fugă. Rapoartele acelor prime investigaţii ne arată că unele clă­diri dacice, chiar dacă invadate de vege­taţie, erau încă în pi­cioare. Multe clă­diri sau punc­te impor­tante cartogra­fiate atunci, astăzi nu se mai văd şi aceste in­formaţii sunt foarte im­portante. În fine, avem primele hărţi ale locu­lui şi am­plasarea pri­me­lor des­coperiri, lu­cruri ce ar trebui, poa­te, relu­ate, cu studii în te­ren. De exemplu, aus­triecii vor­besc des­pre o „ba­ie romană”, ca­re însă pe desene pa­re să fie o clădire mai mare şi mai impună­toare de­cât o simplă baie. Ar me­rita ca acel loc să fie studiat astăzi cu mij­loace moderne.

– Au găsit până la urmă austriecii au­­rul pe care îl cău­tau?

 Primele descoperiri la       Sarmizegetusa

– Culmea este că, în ciuda săpăturilor or­­ga­nizate, austriecii nu au găsit mare lu­cru. În continuare, ceea ce găseau ţăranii în­tâm­plător era mult mai valoros, de exemplu, te­zaurul cărbuna­ri­lor, o comoară de aproape o mie de cosoni, găsită de nişte cărbunari din Sibişel… Câteva mo­nede au găsit şi austriecii, însă nu atât de multe încât să justifice continuarea cercetărilor cu o nouă cam­pa­nie. Pă­mân­tul se pare că şi-a păstrat comorile pentru oamenii locului. În 1804, ei au oprit săpă­turile… din lipsă de ren­tabilitate, în ciuda vocilor cărturarilor care considerau că săpăturile ar trebui să continue în interes ştiinţific. Totuşi, săpă­turile fiscu­lui, atâtea câte au fost, au furnizat lumii ştiinţifice infor­ma­ţii pre­ţioase. Ele au fost reluate după aceea de pasionaţii de istorie ai vremii şi de pionierii arheologiei, care au dus cumva mai departe cercetările. Cred că aici merită menţionat Teglaş Ga­bor din Braşov, membru în mul­te foruri ştiinţifice prestigioase, care a luat la pas Munţii Orăştiei şi a avut cel dintâi intuiţia unei reţele de cetăţi, fortificaţii şi zo­ne locuite. Tot el a avut intuiţia bă­tăliei fi­nale dintre daci şi ro­mani la Sar­mi­zegetusa din munţi, şi nu la Ulpia, consi­de­rând ce­tatea de la Grădişte ultimul re­fugiu al lui Decebal.

„Deşi cartea este lucrarea mea de doctorat, m-am străduit să fie şi o carte accesibilă publicului larg”

– De ce a fost redescoperită Sarmizegetusa atât de târziu?

           Sanctuarul mare circular în 1910


– Au fost mai multe împrejurări… Mai întâi, ac­cesul foarte dificil la aceste ruine. În afara unor cio­bani care mai străbăteau pădurea cetăţii în drum spre păşunile Muncelului, rareori se mai abătea cineva pe acolo. Vechile drumuri dacice, care ur­mau plaiurile înalte, erau greu de parcurs pentru nişte intelectuali de la oraş, chiar şi cu o călăuză. Dru­mul pe vale, dinspre Orăştie, gâtuit de un de­fileu sălbatic între Costeşti şi Grădiştea de Munte, va fi deschis abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Asta a fost soarta cetăţilor dacice, cele romane fiind la drum şi mult mai uşor de cunoscut… În plus, contextul istoric i-a făcut pe cărturarii români să fie mai atenţi la moştenirea romană, care prin latinitate justifica anumite poziţii politice.

– Cartea ta arată o documentare uriaşă. Cât de dificil a fost să obţii rapoartele fiscului austriac?

– Nu a fost neapărat dificil să le obţin. În mod curios, ele erau destul de accesibile şi au fost şi menţionate în câteva lucrări, deci se ştia de ele, însă pur şi simplu nimeni nu le-a cercetat cu atenţie. Este posibil să fi fost vorba şi de o barieră a scriiturii şi a limbii, arhivele prezentând documentele ca atare, scrise de mână, în limba maghiară, germană sau latină. A trebuit să apelez la ajutorul unui paleograf, într-o primă fază, ca abia apoi să fie traduse. O parte dintre documente le-am găsit la Cluj, celelalte la Viena şi Budapesta. A fost o muncă de opt ani de zile, şi sper ca rezultatul să fie o imagine cât mai cla­ră a momentului redescoperirii cetăţii Sarmi­ze­get­usa Regia. Deşi cartea este lucrarea mea de doc­torat, m-am străduit să fie şi o carte accesibilă pu­blicului larg.

– E greu să rezumăm într-un interviu cinci sute de pagini de documente şi studii adunate din arhive, transformate într-o carte aproape poliţistă, care se citeşte cu sufletul la gură. Cei interesaţi de subiect vor avea o mare bucurie citind-o. Aş vrea să încheiem cu una dintre legendele ţesute în jurul ruinelor de la Grădişte de-a lungul vremurilor, şi pe care le-ai adunat la finalul lucrării tale.

– Sunt mai multe legende frumoase, dar cred că merită să o amintesc pe cea a căpitanului Bodea, „suc­cesorul regelui Decebal”. Povestea se petrece după cucerirea Sarmizegetusei Regia, în perioada stă­pânirii romane. Se spune că un căpitan dac, Bo­dea, după cel de-al doilea război cu romanii, se retrage într-o peş­te­ră, care şi astăzi îi poartă numele – Peştera Bodii, aş­tep­tând vremuri mai bune pentru a aduna oaste şi a re­cu­ceri Sarmizegetusa din mâi­nile romanilor. În fiecare zi, deasupra peşterii se ve­dea un firicel de fum, semn că îşi pregătea fiertură de mei din bucatele aduse pe ascuns de ciobani. Chiar şi astăzi, spun bătrânii, se mai vede uneori fum deasupra peşterii, semn că Bodea în­că aşteaptă momentul prielnic pentru a recuceri ce­tatea. Mai există o variantă a acestei legende, în care se spune că Bodea nu s-a resemnat, ci a organizat ime­diat o rezistenţă, condusă de însăşi fiica lui Decebal, Dochia. Poate că există un sâmbure de adevăr în această legendă, şi în următorul volum o să încerc să aflu şi dacă Sarmizegetusa a mai fost sau nu recucerită de daci.