Descrierea paradisului – Fluturi roşii pe-o floare galbenă

– Parcul Naţional Cheile Nerei –

          Lacul Ochiul Beiului

* O călătorie în Parcul Cheile Nerei este o întoarcere în Paradis, în copilărie, în natura miraculoasă şi neatinsă. Cascade înspumate, păduri cu nesfârşit cântec de păsări, fluturi uriaşi sau poieniţe pline de soare, înecate în miros de fân, toate se împletesc cu poveştile locurilor sau ale oamenilor, într-o întâmplare magică. Un loc fabulos din inima Banatului, cu idile pe-o floare de arnică şi oameni îmbrăcaţi în râuri şi stele *

Ochiul Beiului

Râul Beiului – spume şi rotocoale

Apa lui e verde ca de smarald topit. Poţi să vezi în adâncurile lui. Lacul Ochiul Beiului este un lac de la­crimi. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde. Verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soa­re, sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ.

E un ochi magic, şi în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că ochiul Beiului stă deschis pentru totdeauna către cer, fără se clipească vreodată, pentru a nu pierde nesfârşite întâmplări ce trăiesc în pădure, doar o secundă. E ceva magic în jurul acestui lac. Lumea vorbeşte în şoaptă, brazii stau neclintiţi, lumina are ceva diafan şi mângâietor. E o frumuseţe excesivă, atât de multă şi fără cusur, încât te întristează, te face me­lancolic sau îţi dă chef să scrii poezii. Ca să ajungi la acest lac, trebuie să strabaţi o bună bucată din pădurea de pe Valea Beiului, în Rezervaţia Naturală Cheile Nerei-Beuşniţa. O pădure în care parcă însuşi Para­di­sul şi-a pus la păstrare frumuseţile. Până la Ochiul Beiu­lui, mergi pe sub o cupolă verde, de-a lungul unui râu limpede, ce devine doar spumă în câteva cascade. Drumul până la Ochiul Beiului este doar o parte din acest parc naţional uriaş, probabil cel mai frumos din România, pentru că pe orice potecă ai apuca, ajungi la locuri ireal de frumoase, ce par scoase din cărţile de poveşti.

    Cascada Văioaga

Ochiul Beiului este doar unul dintre ele. Stai pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Doi fluturi roşii fac dragoste pe o floare galbenă de arnică. Vasile Disagă, pădurar în aceste locuri de o viaţă întreagă, zâmbeşte privind nunta celor doi miri şi apoi începe să vorbească încet, cu o voce venită par­că din brazi, din iarbă, din crengile suspendate deasu­pra lacului. „Se spune că un turc, care se numea Bei, a fost la vânătoare pe aceste meleaguri ale Cheilor Nerei. Ajungând la locul numit Poiana Florii, a întâl­nit o fată frumoasă care îşi păzea oile. Beiul s-a îndră­gostit de tânăra valahă şi se întâlneau tot mai des. Tatăl Beiului, auzind de această iubire, a hotărât să-şi despartă fiul de fată numai pentru faptul că ea era de altă credinţă. Şi trimite un călău să o omoare. Aflând fata înjungheată, Beiul a vărsat multe lacrimi, iar în cele din urmă, şi-a înfipt şi el un pumnal în inimă, pentru a muri alături de iubita lui. Din lacrimile vărsate de Bei s-a for­mat acest lac, ce poar­tă numele Ochiul Beiului”. Lumi­na tremură uşor deasupra lacului.

Îmbuibare de fericire

   Tuneluri romane

Mai sus de Ochiul Beiului este Cascada Beuşniţa. Râul, transfor­mat într-o spumă albă şi foşni­toa­re, se rostogoleşte de la înălţime peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde. După furia în­spu­mată a căderii, urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii.Soarele intră pieziş printre frunze. Fluturi şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roşii, al­baştri. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simţi însă cum îţi învăluie sufletul. Stropii ţi se usucă pe faţa arsă de soare, pe pielea încinsă. Cascada apei este dublată de cea a vegetaţiei abun­dente, acvatice, sufocan­te. Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soa­re. Şi parcă locul ţine mor­ţiş să te întorci cu gândul la înce­pu­turi: toate gâzele şi insectele sunt mult mai mari decât în mod obiş­nuit! Parcă ai devenit din nou copil şi nu-ţi rămâne decât să fii uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii mari cât palma, la libelule uria­şe sau buburuze cât o nucă. Până şi muştele par nişte avioane mai mici, iar ţânţarii sunt ca nişte lăcus­te, în timp ce lăcustele… zboară în stoluri pe dea­supra poienilor. Toate sunt pline de acest Para­dis, de viaţa şi de bucuria de a trăi, pe care ai vrea să le în­veţi repede, de la gân­­dăcimea asta îm­buibată de fericire, să o poţi lua aca­să, într-un buzunar al ra­niţei. Şi totuşi, cas­ca­da Beuşniţa, în toa­tă splen­doarea ei, are ceva curios.

     Lacul Dracului

Nu e doar aerul de animal uriaş, acoperit cu un păr verde, muşchiul crescut peste stâncile ei. Sunt şi cavităţile muntelui, mici peşteri deschise, când ca un adăpost secret, când ca o gură de balaur, gata să te înghită. Vasile Disagă îşi roteşte ochii albaştri şi începe din nou să povestească, cu aerul că ceea ce spune este atât de adevărat, încât nu te-ai mira să afli că a văzut totul în­tr-unul din rondurile sale de pădurar. „Mai sus un pic, i s-a arătat flăcăului pentru prima oară fata. Zână sau zeiţă după frumu­seţea ei. I-a vorbit băiatului şi i-a spus aşa: mâine se va în­toarce din nou, însă sub altă înfăţişare. Va veni ca un balaur foarte urât şi înfricoşător. Însă el nu trebuie să îşi piardă cum­pătul. Va trebui să ia din gura lui paloşul ce îl va pur­ta şi să îi taie capul. În felul acesta, blestemul va fi dezlegat şi ea va rămâne pururi fata fru­moasă pe care o vede. A doua zi, frumoasa domni­ţă a venit din nou, în chip de balaur. Flăcăul însă a fost atât de scârbit de felul în care arăta, spe­riat de el, încât a uitat cele vorbite cu o zi înain­te. Sau poate că nu a cre­zut că un asemenea mon­stru se mai poate trans­for­ma în zâna cea bună. I-a fost teamă şi silă să ia paloşul din gura sa. A fugit. Fata a rămas cu blestemul asupra ei. Unii spun că de durere s-a trans­­format în stânca pes­te care curge Cascada Beuşniţa”. Cu pleoape­le pe jumătate închise, sub strălucirea apei, fie vezi minunata cascadă răco­roa­să, fie vezi un monstru împietrit în durerea de a nu se fi putut transforma într-o fiinţă iubită.

Podul soarelui

              Ochiul Beiului

Bine! Te-ai săturat de poezia cascadelor şi a pădurii maiestuoase? Vrei şi altceva în afară de lumină diafană şi zbor lin de fluturi? Înseamnă că e timpul să porneşti spre Lacul Dracu­lui. Oricum, de poveste nu scapi: eşti în Parcul Cheile Nerei şi aici, oriunde te-ai îndrepta, eşti pe un tărâm fabulos. O iei la pas de la Sas­ca Montană spre satul Cărbunari.Faci stânga, spre Cabana Logor, şi intri spre Ogaşul Porcului, până se termină drumul forestier. De-acolo mai ai până la La­cul Dracului cam o oră de mers pe jos. Lumea e din nou departe. Po­teca e îngustă, trece prin pădure, apoi coboară în povârnişuri abrupte, trece prin stâncăraie şi tim­pul începe, în­cet-încet, să îşi schim­be cursul. De­vine tot mai lent, cren­gile se agaţă de tine, te opreşti des pentru că pan­tele îţi iau aerul din piept. Simţi cum inima bubuie şi te agăţi de câte o creangă să treci din­colo de o stâncă sau de o râpă. Cât mai ai de mers? Cât ai parcurs până acum? Ai rătăcit drumul? Parcă ai mai trecut o dată pe aici acum câteva minute! Se aude un vuiet îndepărtat şi bănuieşti că e Nera. Sau vântul bântuind prin pă­dure? Ţi s-a părut? Şi, deodată, te trezeşti cu el în faţă, nemişcat, tăcut, de un verde sumbru: Lacul Dracului. E în coasta mun­telui, sub o cupolă gigantică de piatră, ca o catedrală cosmică. Pia­tra se arcuieşte până în apa verde. Malu­rile sunt abrup­te, liane atârnă de sus, peştii înoată la suprafaţă şi le poţi vedea spinările negre un­duind. Im­posibil de cu­prins frumuseţea şi stranietatea acestui loc, într-o sin­gură imagine. Neprietenos cu oa­menii, îi ţine la dis­tanţă, cu maluri verticale. Griul muntelui de piatră cu verdele lacului şi cel al pădurii, cu maroniul frunzelor şi al pământului şi sus de tot, cerul albastru! Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, a pia­tră udată de apă şi arsă de soare. Ră­coarea vine aici din mădularele mun­te­lui, pe unde bănu­ieşti că apa curge neştiută ca un sânge străveziu.

Imagine din muzeu

Dacă ar apă­rea stăpânul lo­cului, cu sigu­ranţă ar ieşi din apa ne­clin­tită şi nu ar fi un drac mic, ca un spi­riduş, ci unul gi­gan­tic şi poso­mo­rât. Pro­babil aşa i-a ieşit în drum şi cioba­nu­lui Andrei, să îi pro­pună un rămăşag pe care l-a pierdut. Un rămă­şag pe credinţă. Frumuseţea poate arăta şi aşa, stranie. Tăce­rea poate să fie înfricoşătoare. Ne­clin­tirea să tulbure. O iei înapoi pe po­tecă, picioa­rele par să nu te mai as­cul­te, efortul e şi mai ma­re, din urmă pa­re că cineva te pri­veşte, vine după tine, pen­tru că ceva a rămas ne­terminat. Pădurea însă te poartă pe braţe, şter­ge gân­duri şi te duce la lumină. Îţi propune alte tra­see, te ţine de vorbă fără să spună nimic, îţi pro­pune tainic alte locuri, ca să uiţi ceea ce te-a tul­burat. În Lunca Căr­bunariului, soarele te încălzeşte, în­chizi ochii şi vezi doar lumină. Por­neşti spre Cheile Nerei. Peste pun­tea suspendată dea­supra râului, ajungi la un drum de vis. Poieni cu iarba până la brâu, din care ţâşnesc păsări şi fluturi, căpiţe de fân arse de soa­re; livezi fără garduri şi câm­puri ne­sfârşite de parfu­muri ale flo­rilor necunoscute ce un­duiesc ca fe­cioa­rele. Treci printr-un tunel de fagi, apoi, după un urcuş, încep ga­leriile romane. Cât un stat de om, înguste, cu o potecă de doar două palme făcută în munte.

Cărţile poştale din vremuri de demult

Jos, ame­ţi­tor, se vede Nera înspumată, neobo­sită, şlefuind muntele de piatră. Apoi poteca o ia în jos, coboară prin­tr-o mică junglă, ce merge para­lel cu râul. Liane, vegetaţie înaltă, în care abia te vezi, miros umed şi apăsător de apă, de rădăcini şi pă­mânt jilav. Mii de plante uriaşe, fie­care cu altă mireasmă, cu altă formă a frunzei şi cu alt foşnet. Miros de lemn umed intrat în descompunere şi râul lin în care intră razele soa­relui, ca nişte picioare ale unui pod de lu­mi­nă. Pietre albe arătându-se din adân­curi, mii de gâze şi păsări lune­când pe deasupra apei. Poteca urcă din nou că­tre asprimea stân­coasă a muntelui, din care ţâşnesc tufe de tisă. Calci pe trepte făcute din rădă­cinile co­pa­cilor, ca sute de şerpi împietriţi la su­prafaţa pămân­tului, în încolăciri şi zvârcoliri fabu­loase. Un­deva, pe aici, sunt bujorii de munte, şi în câteva locuri se­crete, cu­noscute doar de câţiva oa­meni, cresc trei orhidee. Tu­nelele ro­mane sunt sin­gurele indicii ale existenţei omeneşti în tot parcul Cheile Nerei. Fă­cute în urmă cu aproa­pe două mii de ani, sunt sim­ple, brute, ca şi cum tot ce au vrut să de­mon­streze a fost că pot stăpâni natu­ra. Mai de­par­te, fiecare îşi vede de via­ţa sa, oa­meni şi păsări şi fluturi şi ape învolbu­rate.

Mama Floarea

O regină la 92 de ani: Mama Floarea

Acolo unde se termină aripile pă­durii, încep satele risipite ale Bana­tului. Poveş­tile muntelui se prelun­gesc în casele oa­menilor, şi vieţile lor se împletesc cu cele ale fluturilor şi florilor.Mama Floarea a mers toată viaţa pe drumurile bătrâne de aici, din Chei­le Nerei şi până în crestele Seme­nicului. Are 92 de ani. Muntele a în­văţat-o cum să trăiască şi cum să îşi aştepte se­nină sorocul, cum să le cân­te ne­poţilor şi cum să ţeasă pe cămaşa ei râuri şi stele. Sufletul din spa­tele ochilor albaştri îi este sprin­ten. Nu ai cum să nu vezi lumina de pe fruntea ei, încreţită şi arsă de soare. Stă pe prispă, îmbră­cată în ie, cu fustă nea­gră şi fotă. De când era fată de măritat stă aşa. Doar s-a mai împuţinat un pic la trup, şi legătura de lemne pe care o aduce din pădure pare mai mare acum, în rest, nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Priveşte în amurg acelaşi munte, în spatele căruia coboară acelaşi soare. În casă, în ultimul dulap din ultima cameră, stau aşe­zate ro­chiile ei de regină: costumele populare de bufăneancă, adică de oltean venit în locurile astea, pe vremea când era de ajuns să dai cu lopata la în­tâmplare, ca să iasă aurul. Satul în care este prispa ei veşnică se cheamă Ştinăpari. I s-a spus aşa, pen­tru că în trecut aici locuiau cei ce făceau ştinapu­rile, lemnele pentru galeriile din mine. Singu­rele ei bogăţii păstrate sunt costumele de altădată. Acum, cârduri întregi de oameni vin în sat şi por­nesc spre munte, oameni ciudaţi „tăt cu merindea în raniţă”. Ea nu a umblat pe munţi în plimbare, nici nu ar şti să spună ce anume trebuie vizitat. Ea a trăit în munte, a fost una cu el, o parte vie a lui. Muntele i s-a lipit de piele, de trup, de privire. Rochia ei scoasă din dulap, unde stă împăturită în plante, este muntele ţesut şi cusut, transformat în haină.Gulerul înalt din dantelă e făcut din narcise. Imediat de sub el, încep să curgă până jos râurile, roşii sau albastre. Fota este cu fluturi, cu stele sau cu gheaţă.

Mama Floarea şi fabuloasele ei costume bufăneşti

Sori se rotesc la încheieturi, mâneca se prelungeşte cu brăţări ce par bătute cu mici flori de câmp. Pe cap sunt trei bentiţe cu ciucuri şi la gât, salba de arginţi grei. Doar năframa poate să spună ceva despre această regi­nă: câtă vreme Floarea a fost fată de măritat, şi-o lega sub bărbie, apoi şi-a legat-o la spate. Rochie de zână a pădurii cu miros de fân şi de frunze. Aşa a trăit mama Floarea, şi acum stă pe pris­pă, privind roşeaţa norilor în apus. Unii au murit, alţii trăiesc, după cum le este sorocul, ni­meni nu ştie socoteala lui Dumne­zeu, dar toţi ştiu că ea, Floarea, este cea mai înţeleaptă. Azi eşti pe pris­pă, mâi­ne va creşte din mormântul tău un fag şi devii frunzele lui, păsările odihnesc pe crengile tale. Mama Floarea râde, faţa ei e lumi­noasă ca o stea. Mun­tele a învăţat-o cum să trăiască fericită.

În marginea pădurii

Pădurarul Vasile Disagă

E o casă obişnuită, cu ferestre obişnuite şi cu o poartă ca toate ce­le­lalte, de care treci şi descoperi o curte simplă, micuţă, cu o boltă de viţă de vie. Înăuntru e Victor Tăutu: „Eu sunt de peste tot, să zicem însă că sunt ardelean”. Abia îl zăreşti la masa din cea de-a treia cameră, învăluit în po­veşti şi amintiri. Trei ca­mere în­cărcate cu crâmpeie de viaţă, bucăţi de vise, şoapte, întâm­plări, duhuri şi lumini, toate strânse din Sasca Montană. Sunt oameni care nu au călcat nicio­dată pe aici şi spun că sunt obiecte strânse de dom­­nul Victor, pentru un muzeu al satului. Sunt însă câţiva local­nici care au zăbovit o vreme prin aceste camere şi spun că, dim­potrivă, obiectele l-au chemat pe Victor să le ia şi să le salveze, să le ofere un ul­tim refugiu, o arcă a lui Noe, pentru potopul anilor, al secolelor, fără ca cineva să ştie când va conteni curge­rea lor şi ce îşi vor mai aminti atunci oamenii despre ei înşişi. Le-a adu­nat din poduri părăsite, din case dărâ­mate, dintre ruine şi de pe mar­ginea drumului. Acum, cele trei ca­mere sunt pline cu obiecte ale căror poveşti fac aerul dens, ca o ceaţă prin care înaintezi greu, cu paşi mici. Pânze de păianjen ţesute cu fir de diamant.

Muzeograful Victor Tăutu

În căru­ciorul de la intrare, vechi de o sută de ani, copilul pro­babil a ador­mit; pe etajere sunt râşniţe şi miroase a cafea, adusă special cu poştalionul de la Viena, gogoşile sfârâie în ulei, făcute cu un in­stru­ment special, ca un po­lonic etanş, să iasă toa­te egale (numai nemţii pu­teau să inventeze aşa ce­va); se aud ciocnindu-se cu chef pri­mele sticle de bere Ti­mi­şo­reana; radioul cu ga­lene, primul din Ro­mânia, bâzâie într-un colţ şi poţi să răs­foieşti şi o revistă cu actualitatea ra­dio­fonică de pe la înce­pu­tul secolului trecut. Fierul de călcat e aproape încins la jar, lân­gă el ţăcăne o maşină de cusut manuală, cu mani­vele şi rotiţe, în­tr-un colţ, o vioară se-aude, cărţi vechi, mobile somp­tu­oase îmbrăcate în cati­fea sau mătase… Toate de pe tim­pul zecilor de fotografii şi cărţi poştale puse în ramă: când Sasca era monetăria Banatului şi prinţesa Sissi, împără­tea­sa Aus­triei, trecea cu alai prin Oraviţa, către pădu­rea din apropiere, Marila. Dom­nul Victor ia din biblio­tecă una dintre cărţi­le cu cotoare groase, aurite. E o Biblie de la începutul se­colului 18, tipărită de mână, cu ilustraţii fantas­tice. Cufărul uriaş de lângă noi este de fapt un român plecat în America şi întors acasă, cu toată averea lui, în aceas­tă ladă ciudată. Iar în fotografia mare cât un tablou, este o familie veche de ţărani din Sas­ca. Ca într-o materia­lizare a gânduri­lor şi aminti­rilor, deloc surprin­zătoare într-un astfel de loc, costumele popu­lare din fotografie sunt agăţate alături, pălă­ria domnului e pe masă, îi poţi pipăi fetrul gros şi verzui. Domnul Victor se plimbă printre aceste po­veşti, dis­pare în spatele lor, reapare învăluit de parfumul străzilor de altă­dată, a ajuns aici odată cu obiec­tele, din se­cole trecute, sau s-a întors din viitor, unde aurul adevărat este iden­titatea. În jurul frumuseţilor din Chei­le Nerei au trăit oameni. Au muncit, au iubit, au facut copii şi apoi au dis­părut, nu se ştie unde şi nu se ştie pen­tru cât timp. Au rămas în urma lor obiecte, purtând frânturi din viaţa lor. Poves­tea naturii a mers în paralel cu po­vestea localnicilor. O Românie ma­gică, ce trebuie privită cu sufletul, stând pe discul galben al unei flori de arnică, unde cândva s-au iubit doi fluturi.

Publicat inițial în ,,Formula AS”-în nr.1031 din 2012

scris de Cătălin Manole