Cand a bubuit soarele
Rosu Florin Dorin locuieste in marginea altei lumi: satul Manastirea Gura Humorului. Ceea ce se intampla in lumea noastra, asa cum o stim, ajunge la el ca un ecou indepartat, ca o amintire vaga. Casa lui are 104 ani! Este exact sub muntii ce inconjoara Manastirea Gura Humorului. Dar pe taranul bucovinean pare a nu-l interesa ceea ce este dincolo de munti, ca si cum lumea se termina odata cu gradina din dosul casei. Sta cu spatele la munti si privirea spre lume. Se apropie de gard si aud cum zapada scartaie sub bocancii lui vechi, la fiecare pas. Una din legile locului pare a fi linistea incremenita a lumii. Zvarcoleala oraselor, zbuciumul si viermuiala strazilor asfaltate, claxoanele din intersectiile blocate nu ajung pana aici. O bariera invizibila le opreste in aer. Nu pot patrunde in acest teritoriu.
Rosu Florin se apropie cu mersul lui, un pic adus de spate. De sub ilicul de lana impletit se vede o bluza rosie. Caciula ruseasca veche are urechile prinse deasupra, cu un ac de siguranta mare si ruginit.
„Pamantu’ era molcut”, isi incepe Florin povestea, care este, de fapt, povestea casei sale. Apoi face o pauza lunga, lasand amintirile sa se intoarca. Aerul e curat, subtire. Simti mirosul acestor ultime zapezi din Bucovina. Turturii translucizi, ca niste cristale crescute miraculos la streasina caselor, picura stins. Un caine spune ceva in sat, un altul ii raspunde sub un deal, aproape de padure. Cineva taie lemne si aerul vibreaza la fiecare lovitura de topor. Daca inchizi ochii, poti simti mirosul lemnului despicat. Forfota ulitelor e amortita inca de iarna. E pierduta prin curtile mari, inabusita in grajdurile de lemn inca pline de fan. Cateodata, o adiere aduce mirosul florilor de asta vara, ce se amesteca cu mirosul rece si pur al zapezii de la picioare, de pe dealuri, de pe case. Ai vrea sa sugi turturii, asa cum faceai in copilarie, sa le gusti apa dulce, rece. Miroase a lemn ars incet, in soba, si brusc iti dai seama ca pe deasupra caselor, firisoarele de fum alb-albastrui se ridica fara zgomot, alunecand spre cer.
„Pamantu’ era molcut. Daca in aprilie se dadea dezghetu’, ei se apucau de lucrat. Taiau brazii si ii lasau sa se odihneasca doua-trei luni. Lemnu’ era crancen, nici uscat, nici verde: de mijloc. Punea om sa-l ajute, nu se facea case prostesti, ca acuma. Vezi pe-aici, prin sat, cum ridica o hurdrughie. O mai fost case vechi ca a mea, da’ s-au spart, cin’ sa stie ca or avea candva pret? Eu am pastrat-o, ca is sangur si mi-o fost de ajuns. Mosu’ meu… el a fost mester mare aici in sat. Super-maistru! Aici nu poti sa tai lemnu’ cu drujba, asa-i de tare si asa de bine inchegat. Nu ai cum sa desfaci casa asta, numa’ dac-o farami. Io si acuma ma uit si ma minunez, ce destept era mosu’ meu, ca uite ce lucru a facut el cu mainile lui. Cosma Gheorghe ii zicea. Pe cat era de puternic, pe atata-s eu de bolnav. Nu da nimeni doi bani pe mine. Umbra pamantului…”
O pisica sta alungita pe pridvor. Alte doua dorm pe prispa, langa zid. O alta iese incet din casa, frecandu-se lenes de usa intredeschisa. Florin traieste singur. Bine, nu chiar singur: are opt pisici si un caine, Olguta. Si mai are casa asta, care il stie de cand era mic. De cand s-a nascut in prima camera, cea de la drum. Merge incet, cu mana stanga indoita la spate, tinandu-se de sale. Face treaba prin curte. Muta o sipca de colo pana colo. Curata zapada de pe praguri. Cateodata, merge peste drum la magazin. Cumpara paine si o imparte cu pisicile si cainii ulitei. Lemnul casei este brun inchis. Ars de soare. Barne lungi, dintr-o singura bucata. Masive. In spatele lor, in adanciturile dintre varfurile dealurilor sunt rotunjimi cu mult cer. Cand se strang acolo norii, par ca merg calare pe culmi. Ai impresia ca fac pamantul sa se invarta, manandu-l fara oprire spre noapte, apoi spre ziua si iar spre noapte, ca o roata de moara cosmica.
Au trecut anii, dar Florin si casuta lui au rezistat. Nu s-au pierdut si nu s-au instrainat. El a fost plecat, s-a intors si iar a plecat. A trait, s-a indragostit, a fost bolnav si s-a intors aici mereu. Ar fi vrut sa se casatoreasca, sa faca multi copii, dar mereu se intorcea singur. Casa il astepta ca o mama, ca o bunica, ca singura lui familie, ca intreaga lui familie, care de fapt a si trait si a murit in casa asta. Strabunica lui facea focul in vatra de piatra. A avut copii si a murit de apendicita, cu o caramida calda pe burta. Au supravietuit in timpul razboaielor, mancand doar coji fierte de cartof, au adormit si s-au trezit in urletele femeilor violate de cazaci. Nunti, botezuri, inmormantari, toate s-au petrecut in casa, pe langa vatra cu foc viu.
Aici s-a intors mereu Florin si casa l-a asteptat, tot mai intarita de trecerea timpului, barnele ei unindu-se de parca ar fi vrut sa se topeasca una in alta, sa se inchege intr-o imbratisare nebuneasca. Acum, lemnul e atat de unit, incat nu ai unde baga un ac in incheieturi, si e atat de tare, incat sar scantei cand fierul toporului il loveste.
„Asta lemn ii de brad si se taia la luna noua, nu ca amu. Amu, lumea ii tata in fuga. Da’ uite ca ce ii nou nu-i intereseaza pe turistii ce vin la Humor, da’ casa mea o fost fotografiata pe tate partile de francezi, engleji… de mi-era si rusine. Pe luna noua, lemnu ii foarte tare, nu ii mazga, n-are seva in el. Amu il taie oricand si il baga la panza, si cu timpu’ se deformeaza. Lemnu’ aista ii cioplit numa-n barda. Amu 100 de ani, omu’ facea in tihna, nu era grabit. Pe interior se batea lut si se puneau purici, adica niste penite din fag. Iti trebe rabdare, ca is mici si le bateai cam la 5 cm, ca sa prinda lutu’. Asa tat frumos, faceai tat zidu’. Amu, au rigips, si in trei zile ii gata casa. Da’ mai demult se facea cum iti zic, si abia dupa aia bateau cu pamant. Si pamantu’ asta are o socoteala, tre’ sa fie mai uleios. Se facea cu paie si scornita. Si cand se punea lutul pe zid era o socoteala, ca daca nu stiai, se facea besica si iti cadea. Se lasa cam 3 luni sa se usuce. Casile sa fac vara sau toamna. Si sa fac fara geamuri, ca sa se aeriseasca. Si se face cu strou, floarea fanului… samanta lui. Cu aceea se fetuieste la sfarsit, ca ii cea mai fina. Si cand se usuca, se da cu var”.
Lemnul e viu, inca traieste. Casa are spiritul padurii in ea, e facuta din lemn de brad, luat chiar de pe muntele din dosul gradinii. Lemnul inca are puterile padurii, cu instinctul salbaticiunilor, cu racoarea crangurilor, cu cantecul pasarilor, pe care daca stai in casa, desi nu-l auzi, il poti simti cumva. Vibreaza in tine, e ca o amintire pe care nu ai trait-o niciodata, dar o stii.
Intr-o vara, Florin statea pe prispa casutei. Si-a ridicat privirea spre munte si a vazut lupii coborand la oi. A fugit spre stana. A sarit santurile, gardurile, cu iarba pana la genunchi, ingreunandu-i pasul. A alergat strigand, luand pieptis dealul ca intr-un cosmar. A ajuns pana la haita, strigand din toti rarunchii. Unul dintre lupi l-a asteptat pana a ajuns aproape. S-au uitat ochi in ochi. A inteles atunci inteligenta lor. Ceva ce semana cu privirea oamenilor. O inteligenta feroce. Cainii fugeau innebuniti dupa un alt lup, care trebuia sa ii momeasca departe de stana. Apoi salbaticiunile au plecat. Dar atunci a inteles ca totul se leaga. Casa lui, pamantul, padurea, iarba, pasarile nevazute pe care le auzea cantand, lupii. Toate erau legate si erau intr-o ordine. Nu i-a fost frica. Fusese miner. De doua ori s-a asfixiat. De doua ori a fost mort si a inviat. Alta data, doctorii i-au spus ca are cancer si l-au pus la aparate. Bagau ceva in el. Simtea. La jumatatea tratamentului, s-a invartit spitalul cu el si s-a prabusit. A hotarat sa se intoarca acasa, sa moara in ea. Dar moartea i-a mai dat un ragaz. A trait. Sunt 30 de ani de-atunci.
„Ii acoperita in sindrila. Si hornutu’ ii atata, micut, si da fumu’ in pod. Si asa s-a intarit lemnu’, ca nu poti sa il tai. Mosu’ meu nu era egoist om, o fost om de o bunatate extraordinara. O vrut sa le arate la toti cum se fac casile, da’ nu le-o stat capu’ la ce spunea. Asa lucru poate prin Maramures sa mai fie, pe la Borsa poate. Acuma nu mai are nimeni rabdare. Merg prin tari straine, ca si la noi tineretu’, pana in 40 de ani, ii plecat in strainatate. Cumpara boltari si… cu 3-4 oameni, ii gata casa. Bunicii mei au fost oameni gospodari. Or avut vite, vitei, cai, caruta pe roti de lemn, ca aveam rotar in sat. Atunci s-o trait bine, ca nu erau atatea prostii ca acu’.”
Apoi, intr-o alta vara, soarele stralucea si dealurile erau verzi si livezile pe costise pline de rod. Oamenii mergeau cu oile sau mergeau la coasa si se auzea iarba lunga cum suiera sub tais. Au simtit cu totii ca o boare usoara ce li se asternea pe obraji. Un val de aer mai cald a venit cu o singura suflare, ca si cum inima soarelui ar fi batut o data mai tare. Sub privirile oamenilor, fructele au cazut de pe crengi. Frunzele pomilor s-au uscat si au cazut si ele, ca si cum toamna sarise peste timpul din calendar. Pomii au ramas goi, iarba a devenit uscata. Nimeni nu a stiut ce s-a intamplat. Oamenii au inceput si ei sa se simta rau si sa moara. Viata parca voia sa se retraga din sat. Pe prispa casei sale, Florin a asteptat sa ii vina randul. Zile in sir, fara sa faca nimic altceva. Dar viata a mers mai departe si, incet-incet, natura si-a revenit si oamenii si-au reluat traiul. Au auzit mai tarziu ca ceva s-a intamplat dincolo de granita, dincolo de muntele la care ei stateau cu spatele, intr-un loc numit Cernobil. Acolo se intamplase ceva rau.
„Uite, aici se batea cuiu’ din lemn, cu tamaie si cu ceva boabe, ca sa fie tat una cu casa”.
S-a indragostit de mai multe ori. Femei de la oras sau din alte sate. Le iubea de fiecare data atat de mult, incat mereu il dobora aceeasi idee: si daca boala o sa-i revina? Daca va creste din nou? Simtea ca e-n el, ca nu a disparut niciodata. Si-a imaginat atatia copii cu femeile pe care le-a iubit, incat ar putea sa umple cu ei toata casa si toata ograda. Dar la insuratoare a renuntat. Nu poti face copii cand duci moartea dupa tine, ca umbra. Nu-ti poti lua o nevasta care sa te duca la cimitir. Mai bine singur.
Cantece pentru oi
In celalalt capat al satului Manastirea Gura Humorului mai traieste „un batran mandru pe lumea lui”: Beleca Dumitru. Cum a ajuns la el un american tocmai din Texas, nu se stie. Cauta sa isi cumpere o casa romaneasca veche, se spune. Cautase prin toate satele din imprejurimi, impreuna cu o doamna care traducea din limba lui ciudata in romana. Cand a ajuns la casa lui Beleca, a ramas inmarmurit. Si-a scos palaria mare, de texan, si doamna i-a tradus batranului: „Va dau bani sa va faceti o casa noua, cu etaj, pentru dumneavoastra si copiii dvs. Cat doriti? O suta de mii de dolari? Doua sute de mii? Dar vreau sa imi vindeti mie casa pe care o aveti, cu tot ce este in ea”. Ochelarii sunt vechi, cu lentile groase, legate intre ele cu sarma. Un elastic de o culoare incerta ii fixeaza pe cap. Are o bunda de oaie, lunga, terfelita. Incins cu chimir de piele. O cusma neagra, inalta. Batranul ma priveste, dar parca se uita undeva peste mine. Ochii i se vad mari, deformati de lentile. Tocmai cara un brat de lemne. Le lasa jos, cat sa ii fac o fotografie. La cei 94 de ani ai sai, Dumitru Beleca nu are timp de discutii. Umbla prin curte presat de timp, cara lemne, repara ceva la grajd, duce fan la oi. Cat e ziua de lunga, nu sta o clipa. El e cel mai batran om din sat. Si are cea mai veche casa din cate exista. O casa taraneasca, de 303 ani! Texanul avea motive sa se indragosteasca de ea! Nu doar de lemnul vechi, afumat, de acoperisul batut cu sindrila si de pridvorul deschis catre munte, dar si de icoanele inflorate, impodobite cu stergare de borangic, ori de ferestrele prin care lumina zilei patrunde desfacuta in raze aurii…
Batranul a zambit si, dupa ce si-a aranjat mai bine cusma, a dat din cap, refuzand oferta americanului. Unele lucruri nu pot fi cumparate, nu au pret. Casuta lui veche are in ea viata a cateva generatii: copilaria sotiei sale care nu mai traieste, bucuria de a fi avut impreuna cinci fii; bucuria diminetii de primavara cand, intors acasa din lagarele rusesti, a imbratisat-o chiar aici, pe prispa veche a casei, pe Domnica lui cea frumoasa si credincioasa. Nu credea ca se va mai intoarce, nu credea ca o sa isi mai vada vreodata familia. Oamenii mureau in jurul lui si erau aruncati gramada, in gropi comune. Unii inca mai miscau, inainte de a fi acoperiti cu var si pamant. El a supravietuit si a regasit paradisul in curtea asta marginita de casa, de grajd si de staulul oilor. Asa ceva nu se vinde nici pe un milion de dolari.
Cand s-a intors din prizonierat si a deschis poarta veche a casei, a avut sentimentul ca parca nu plecase niciodata de-acolo. Nu existase nici lagar si nici razboi. Domnica tinuse cu mana ferma gospodaria, se ocupase de casa si de copii, de plante si leacuri. Era cunoscuta in sat. Singura care stia sa faca unt de pamant. O reteta straveche, buna la orice boli. Avea o oala speciala in care il plamadea. Punea cate doua seminte din toate plantele pe care le gasea: doi samburi de mar, de prune, de cirese, doua seminte mici si negre de mac, doua nuci, cu tot cu coaja… Pe toate le vara acolo, in oala ei.
Apoi o ingropa in pamant. Facea foc deasupra, nici prea tare nici prea moale, doua zile si doua nopti. La sfarsit, in oala se alegea un soi de pasta neagra ca pacura: untul pamantului. Cu aceea trata ea paralizatii si ii facea sa mearga din nou. A murit Domnica. Oala ei de lut zace in pod. Dar Dumitru traieste. El si casa traiesc. Se au unul pe celalalt, ca doua seminte de leac.Soarele pare ca isi recapata puterile. Incalzeste zapada si muntii. Pentru Dumitru e bine oricum ar fi. El se bucura indiferent de anotimpuri, indiferent daca a dat zapada sau coltul ierbii. Cata vreme mainile sale mari si butucanoase pot sa stranga coada toporului sau pot sa mangaie oile, e fericit. Cateodata sta pe un scaunel si le canta la fluier acolo, in staul. Nu conteaza ce canta.
Conteaza ca melodia pe care o sufla in lemnul cel vechi pleaca direct din inima. Asa vorbeste Dumitru cu oile sale. Si ele il inteleg si il asculta. Casa, lemnul, animalele, toate se bucura si invie cand trimiti ceva catre ele din inima. Toate capata un freamat, tresar. Dumitru stie ca toate cate sunt lasate pe lume de Dumnezeu sunt legate intre ele. Dar nu poate sa explice minunea asta, pentru ca e greu sa pui in cuvinte ce e in inima. Casa este o fiinta vie, care ii da batranului putere din puterea ei, din vechimea ei, asa cum Dumitru i-a dat fara preget iubirea si viata sa. Dumitru Beleca si casa lui par doi prieteni vechi, doua fiinte legate miraculos una de alta, biruind impreuna timpul.
Fotografiile autorului
Publicat inițial în ,,Formula AS”-nr.910 din 2010
scris de Cătălin Manole
