Intamplari din padurea verde

 

Un proiect de sosea asfaltata condamna la moarte specii rare de animale, din rezervatia fabuloasa a Muntilor Tarcu, Godeanu si Retezat. Solicitati sa isi spuna parerea, cei mai mari specialisti in fauna din Romania s-au adunat la Campul lui Neag, o localitate din Hunedoara. Relatare de la fata locului

Romania are o comoara inestimabila: o padure de peste o suta de mii de hectare, foarte putin atinsa de om. Este ceea ce se numeste la nivel mondial „Peisaj Forestier Intact”. Muntii Tarcu, Retezat, Godeanu si Valcan formeaza acest imperiu al naturii, ce depaseste ca importanta chiar si Delta Dunarii, prin unicitatea sa. Mai exista doar trei astfel de locuri in lume: pe Amazon, in Congo si in Indonezia. In Europa este singurul. Din interese politice, financiare (imobiliare, de exploatare forestiera) sau pur si simplu din ignoranta, autoritati locale din Gorj si din Hunedoara au decis sa taie in doua, cu un drum de asfalt, tot acest paradis. Drumul National 66A, pe scurt DN 66A. Revoltati de aceasta decizie, cei mai buni specialisti ai Romaniei, la initiativa asociatiei „Agent Green”, au hotarat sa faca o cercetare stiintifica a bogatiilor naturii ce ar urma sa fie afectate de marea asfaltare. I-am insotit timp de mai bine de o saptamana pe traseul ce leaga Campul lui Neag si Valea Jiului de Baile Herculane. Textul de fata este rezultatul acelei calatorii.

In labirintul padurii

 

– Uite urma!, imi spune Anca, oprindu-se pentru a nota coordonatele exacte. Ma uit nauc in jur, apoi la picioarele mele, si nu vad nimic.
– Uite aici!, imi arata ea pe marginea drumului pamantul inca moale, de la ploaia de ieri. Nu vad decat bolovanis si noroi. Anca se apropie si traseaza un contur. Ma uit mai atent si disting, intr-adevar, o adancitura. „Aici, in spate, e pernita, si deasupra sunt degetele. Pernita este rotunda si are patru degete fara gheare. Urma este mare.Asta inseamna ca este o urma de ras. Cea de pisica salbatica este asemanatoare, dar mult mai mica.” Cativa pasi mai departe, vede o alta urma. De data asta, „pernita” are forma de „inimioara” si se vad clar, in capatul degetelor, ghearele, zgarieturi adanci in noroi. „Asta are gheare, e de lup”, imi spune. „E o urma adanca. Mai sus sunt altele si poti sa vezi cum lupul a coborat panta un pic piezis. Sunt urme mari, aproape cat palma mea, si foarte adanci. Vezi cum picioarele animalului s-au afundat in pamantul moale, din cauza greutatii”.
– Dar urma asta e foarte mare si mi se pare ca animalul era foarte greu. N-ar putea sa fie o urma de urs?, indraznesc sa intreb si eu. Anca zambeste:
– Lupul are labe mari si poate sa cantareasca usor 60 de kilograme. In plus, urmele de urs sunt cu totul altfel, au gheare mult mai lungi si un deget in spate. E imposibil sa le confunzi. E foarte greu sa spui cati lupi sunt, de fapt, dupa o singura urma. Noi am venit aici si iarna, ca sa vedem mai clar urmele pe zapada, dar cu lupii este intotdeauna complicat. Merg in haita si sunt atat de disciplinati, incat toti merg in sir indian si calca unul pe urmele celuilalt. Ai zice ca e unul singur, desi ei sunt 7-8, poate si mai multi. La lup, singurul mod de a-ti da seama cati sunt de fapt este sa vezi urma la obstacol. Cand trebuie sa treaca peste un copac prabusit sau peste crengi, atunci ei se despart, sar, si abia apoi refac sirul. Imediat dupa obstacol, poti sa vezi cati lupi sunt de fapt pe o singura urma.

– Bine, dar cum iti dai seama ca urma asta e de la un lup si nu e de la vreun caine din sat, ratacit?

– Cainele merge in zig-zag. El miroase in stanga si in dreapta, ca sa gaseasca ceva – drumul, o urma mai veche, o prada.

Lupul are un miros atat de bine dezvoltat, incat simte foarte bine si nu are nevoie sa se abata, merge drept. Urmele astea sunt in linie dreapta, deci sigur sunt de lup.
Un pic mai departe, vedem alte urme, mai delicate, cu o amprenta ca doua semiluni unite. E o urma de caprioara. Cel mai probabil caprioara a coborat la raul din vale sa bea apa si lupul era in urma ei. Poate aceeasi prada a atras si rasul. Mai jos, descoperim urmele unui mistret care a urcat panta. Apoi mai multe urme de caprioare si copite mari, de cerbi. Puteai sa vezi cum au coborat dealul si au trecut drumul, lasand urme pe cealalta parte a lui, pe povarnisul ce duce catre rau, printr-o vale adanca si intunecoasa de fagi.
Pe masura ce Anca imi arata urmele si imi explica forma lor, am senzatia ca valuri de bezna mi se ridica de pe ochi. Incep sa vad semnele lasate de animale printre pietre, pe marginea drumului, pe pamantul inca moale. Urme in sus si in jos de mistreti, de rasi sau de lupi. Urme mari de cerbi sau urme marunte de ciute, urme clare si delicate de animal care paseste sfios si precaut sau urme de animale grabite, ce au rascolit pamantul.
Incepeam sa imi dau seama ca in jurul nostru era o lume invizibila care circula, se misca, vana sau fugea pentru a supravietui. Prezenta noastra era probabil reperata de mult. Mirosul nostru – perceput clar, de prin cine stie ce vaioaga. Chiar si animalele care nu erau in zona aveau sa stie ca am fost pe acolo, chiar daca uneori mergeam prin iarba fara sa lasam urme pe care ele sa le identifice, asa cum faceam noi cu ale lor. Pentru ele, si firele de iarba pe care noi le atingem au mirosul specific, de om!
Ne oprim un moment sa ne odihnim. Anca isi scoate carnetelul uitandu-se la o pietricica de langa mine. Ma uit si eu la ea si nu vad nimic.

 

– Ha! Ha! E un excrement chiar langa piatra asta, uite-l, nu-l vezi?
Intr-adevar, o gramajoara mica, neagra, ce se confunda cu frunzele uscate si crengile rupte.
– E de jder, ma asigura Anca. Un jder ce locuieste in zona sau doar a trecut pe aici.
Cateodata, calauza mea se oprea in fata unui fag si isi nota coordonatele. Mergeam sa ma uit si eu in jur, sa disting urmele si nu vedeam nimic. „Pai nu te uiti unde trebuie. Uite, chiar in dreptul ochilor tai, pe trunchi, nu pe jos. Astea sunt urme de urs. Ursii isi ascut deseori ghearele de copaci si rezultatul e asta”. Raman fara replica, cand vad urme lungi de gheare, pe fagul din fata. Alt fel de urme lasa pe copaci cerbii, care isi freaca coarnele de scoarta tare. Insa nu am vazut urmele lor decat pe pamantul moale, acompaniate de cele ale ciutelor pe care le insotesc.
Anca Serban, membru al organizatiei „Agent Green”, a descoperit, pornind de la Pasul Jiu-Cerna, si pana la izvoarele Cernei, pe drumul forestier ce ar trebui asfaltat, peste 120 de puncte de trecere a mamiferelor mari. In timp ce raportul „drumarilor” asfaltatori vorbea de doar cateva. Mai ales pentru lupi si rasi, Pasul Jiu-Cerna este de importanta europeana, fiind un important culoar de trecere.

Vraja serpilor

Are la brau un cutit cu maner de os si o foarfeca uriasa. Cu o bascuta pe varful capului, incaltat cu bocanci inalti si pantaloni terfelogiti de teren, Ionut Ghira sare de la o tufa la alta cu un entuziasm de copil: „Ioi! Uite si-aici cate sunt! Uite si in partea asta altele!”. Desi este probabil a mia oara cand se intalneste cu broscutele de munte, este entuziasmat de parca acum le-ar vedea prima oara. Bucuria de a reintalni, de fapt, prieteni vechi si dragi. Presedinte al Societatii Romane de Herpetologie, profesorul Ghira s-a ocupat toata viata de broscute, soparle si serpi. Cu o dexteritate uimitoare si fara nici un fel de teama, baga mana in apa si prinde o broasca. O tine in palma si o fotografiaza.

Apoi o mangaie usor cu degetul pe spate si porii broastei incep sa emane o substanta urat mirositoare. Este sistemul ei de aparare in fata serpilor. Chiar daca una sau doua sunt mancate, sarpele va memora pana la urma gustul puternic acid al acestor broaste si va renunta sa le mai vaneze. Surprinzator, broscutele, desi negre si banale la prima vedere, sunt frumos colorate, cu portocaliu sau galben pe burta. Colonia descoperita de el este de fapt o increngatura de tuburi pline cu oua. Mii de oua din care vor ajunge la maturitate doar cateva broaste: sunt destui serpi si destule pasari ce se vor hrani cu mormoloci. Acum e cea mai buna perioada pentru a identifica broastele de munte: e singura perioada din an in care ele coboara in apropierea baltilor, unde se imperecheaza si isi depun ouale. Cand puii cresc destul de mari, pleaca la randul lor in padure, sa se hraneasca cu musculite si gandacei. Deocamdata, pot sa vad cum broscutele Bombina (Buhaiul de balta) fac dragoste in baltile limpezi, cu frunze rosiatice de fag. Tot amorul lor este de fapt o strangere intensa. O imbratisare lunga si puternica a masculului. Broscutele plutesc imbratisate minute intregi, iar la sfarsit, tandretea lor va da nastere la mormoloci.
Ghira este unul dintre cei mai buni specialisti din Romania in reptile, in special in vipere. Vorbeste cautand neincetat pe langa tufe si pe sub buruieni.
– Pe mine, de opt ori m-a muscat vipera si de trei ori am avut noroc cu ingerasul. Dar tot iubesc viperele si mi-e tare drag de ele. Aveam 10 ani cand am vazut prima oara un sarpe si am stiut. Am stiut ca toata viata mea o sa ma ocup de ei. Nu a fost ceva rational sau ceva ce mi-am propus, asa a fost sa fie, am fost atras de serpi, ca vrajit. Mergand de-a lungul drumului pietruit ce urmeaza sa fie asfaltat, alaturi de profesorul Ghira, fiecare piatra si fiecare podet devine un loc special. E o posibila casa a unei soparle, e un posibil loc de intalnire cu un sarpe. Orice frunza ce se misca un pic mai repede incepe sa iti atraga atentia.

– Uite-o! I-am vazut coada!, sare profesorul si, ca un arheolog ce e pe cale sa faca o mare descoperire, plin de emotie, trage incetisor o piatra la o parte. Apoi baga mana sub ea si scoate, tinand delicat intre degete, o soparla. Prima mea reactie este de teama si repulsie. Vrea sa mi-o dea sa o tin in mana. In nici un caz! Atunci el deschide palma si, cu degetul aratator, alinta soparla pe burta. O burta spectaculoasa, cu irizatii verzi si albastre, galbene si albe, toate intr-un desen de solz langa solz, ce iti ia ochii. Dupa ce a alintat-o un pic, profesorul deschide palma si nici nu mai e nevoie sa o tina strans: soparla pare brusc domesticita. Sta cuminte in palma sa si ne priveste fara teama. Pur si simplu a devenit un prieten. Sta in palma, apoi merge un pic pe mana, spre cot, ne priveste si pare ca ii place. Nu se grabeste nicaieri, nu fuge, nu sare.
Am mers mai departe pe marginea drumului, cu abateri de cativa metri, acolo unde ierburi inalte si subtiri ii semnalizau profesorului ca sunt balti sau mlastini. El mergea inainte si eu veneam abia dupa ce observatia era facuta. La una din baltile banale de la marginea drumului, profesorul mi-a facut semn sa ma apropii incet. Acolo, intr-o balta micuta, un sarpe lung si negru, gros cat un deget, era la vanatoare de mormoloci. Sarpele daduse tarcoale si gasise in cele din urma locul unde broscutele isi facusera casa si familia lor cu mii de copii. Cu o miscare rapida, Ionut a prins serpisorul.

Vazut printre ierburi, cum unduieste negru, am avut aceeasi senzatie de teama, scarba si dezgust. Acum, ca il vedeam asezat confortabil in palma profesorului, puteam sa il vad de-aproape. Nici macar nu se mai temea de noi. Solzii din pielea lui, foarte mici si negri, prindeau reflexe violacee, dupa cum il atingea soarele. Avea o privire fixa, fara sentimente, impasibila chiar si in prietenia pe care o infiripam. La gat avea un guler alb, delicat. Din cauza asta, aveam sa aflu mai tarziu de la o taranca stirba ca acestui sarpe i se mai spune si „sarpele cu flori la urechi”. Pentru cateva momente, l-am tinut in palma si ne-am privit reciproc. Am simtit cum orice teama si dezgust fata de animalele astea imi dispare, si in locul lor se instaleaza o bucurie neasteptata si nestapanita. Bucuria ca nu suntem dusmani, ca nu trebuie sa ne ferim unul de altul, ca de fapt suntem doar doi locuitori ai aceluiasi spatiu. I-am dat drumul in iarba si a alunecat usor pe sub frunze.
Pe acelasi drum, mai jos, Ionut a mai prins un sarpe negru. Era atat de speriat, incat a folosit una dintre tehnicile lui de aparare: s-a prefacut ca e mort. A ramas intepenit intr-o anumita pozitie, a dat ochii peste cap si, cu gura deschisa si limba atarnandu-i intr-o parte, incerca sa ne convinga ca nu merita sa il mancam sau sa ii facem vreun rau. L-am lasat in iarba si, imediat ce a simtit frunzele sub el, a disparut dupa prima tufa, multumit probabil ca ne-a pacalit si ca a scapat cu viata.
La sfarsitul zilei, ne-am intors catre pensiunea noastra. Un taran omorase o vipera pe drum si o pusese la vedere, cu un bolovan pe cap. Profesorul s-a apropiat de ea cu mainile tremurand. Vorbea soptit in timp ce ridica vipera, ca si cum ar fi ridicat trupul unui erou de mici dimensiuni. „Saracuta de tine. Atat ti-a fost dat sa traiesti. Of, uite, era femela si avea si pui. Doamne, ce oameni…”. A luat-o si a pus-o intr-un saculet de carpa. Pana acasa, nu a mai zis nimic, tinand saculetul de carpa in brate.
Doar in doua zile, profesorul Ghira a descoperit 34 de locuri unde traiesc patru specii de reptile si sase de amfibieni. Toate protejate de lege. Toate depinzand de existenta acestor balti banale, care pentru ele inseamna perpetuarea speciei, locul unde pot naste, maternitati ale unor suflete ce lupta pentru viata pentru ca o iubesc, asa cum o iubim si noi.

Efemeridele: o zi cat o viata

O portiune a drumului este invadata de gaze. Sute. Seamana cu niste musculite mai mari. Sunt negre si au aripioare transparente, brazdate de nervuri ce stralucesc usor. Totul este delicat la ele, minuscul, lucrat in filigran. Sunt efemeridele, care traiesc doar o zi. Se nasc si au doar o zi la dispozitie sa se indragosteasca, sa faca copii si sa moara. In norul in care plutesc, le simt bucuria de a trai acea unica zi, care este viata lor. Zboara innebunite, facand rotocoale si tumbe in aer, se aduna intr-un fel de hora a prieteniei si fericirii, sar din fir de iarba in fir de iarba, se aseaza pe o frunza, apoi se balacesc in marginea unei balti. Totul, cu bucuria vietii, vrand parca sa smulga cat mai mult de la ragazul ce le-a fost daruit. Se bucura de soare, de ploaie, de iarba uda sau de frunzele uscate, de scoarta unui copac pe care o descopera acum, ca sa o uite pana diseara, cand vor muri. Si cel mai interesant din tot acest spectacol al vietii si al mortii sunt efemeridele unite in aer, plutind in timp ce fac dragoste. Zboara impreunate, luand de la viata, in doar cateva ore, ceea ce noi, oamenii, poate nu reusim sa luam de zeci de ani. Un spectacol uluitor pe doar cativa pasi de drum.

Pasararul

 

Timp de o jumatate de ora, am stat nemiscati, ca niste statui, si am ascultat. Isvan isi punea din cand in cand palmele palnie la urechi. Asculti sunetul padurii, la inceput un vuiet amestecat, un singur sunet greoi, miscator printre molizi si fagi. Apoi incepi sa distingi vocile indepartate ale pasarilor de noapte. Asculti si intri adanc in sunet, ca intr-o dimensiune. Te afunzi in el ca intr-un tunel, il desfaci in suvite si mergi catre surse. Urechea devine precum ochiul si parcurge distanta, vezi fagii batrani, crengile lor frematand in racoarea padurii, stancile gri-albastrui, pe langa care suiera usor vantul. Apoi devine tactila, pipaie undele ce vin prin aer, le rasuceste, le palpeaza, le cauta sursa. Urmaresti sunetele, incepi sa le descifrezi. Raul se aude mai jos. Pasari, colo si colo. Falfait de aripi, glasurile lor in dialog, frunzele rascolite de vant, gazele devin un zumzet ce apare si dispare. In padure sunt zeci de pasari. Vocile lor se intretaie sau merg impreuna, impletindu-se intr-un cantec al padurii ce pare ca iese de nicaieri si leaga arborii cu o tesatura invizibila si usoara, de cantece. Muntele sta nemiscat, ai zice ca ne observam reciproc, intr-o asteptare incordata. Ne ascultam, ne descifram, fiecare cu tainele lui.
Isvan Kovacs, unul dintre expertii Asociatiei Milvus, cea mai mare asociatie a iubitorilor de pasari din Romania, isi noteaza sunetele padurii, din locul in care suntem: aproape 10 pasari, pe care le-a identificat doar dupa glasuri, dupa dialogul lor ascuns in frunzisuri sau dupa falfaitul aripilor. Apoi incepe sa isi desfaca rucsacul si sa isi instaleze luneta pe trepied. Pentru observare generala are un binoclu. Urmeaza trei ore in care, fara sa ne miscam din acel loc, vom privi pasarile. Speranta lui este sa vada acvila de munte si soimul calator, pasari destul de rare, doar cateva perechi in toata Romania, pe care doar intr-un astfel de loc salbaticit le poti intalni. Cu binoclul la gat, se aseaza pe frunze si priveste indelung norii. Ai zice ca meseria lui este doar sa priveasca cerul, mereu si mereu. Apoi isi pune binoclul la ochi.
Mi-l da si mie. Am senzatia puterii divine. Privesti departe vietuitoare care nu stiu ca sunt urmarite. Vezi cu un ochi magic pasari care nici macar nu te banuiesc. Nu pot sa nu ma gandesc ca, la randul nostru, poate ca suntem priviti de undeva, din cer, fara sa stim.

O pasare se roteste incet, deasupra noastra.
– Sorecar comun, murmura Isvan, cu privirea pierduta ca un indragostit, fara macar sa puna binoclul la ochi. Stie fiecare pasare cum zboara, cum isi tine aripile, daca le are rotunde sau ascutite, daca are coada alungita sau scurta si rasfirata. Iar ceea ce mie mi se pare pe cer „o pasare”, pentru el este fie un vanturel cu aripi ascutite si spate caramiziu, fie un viespar – un fel de soim ce se hraneste doar cu viespi, cand nu pluteste fara grija deasupra stancilor, fie un sorecar comun, cu aripi rotunde la capat, planand deasupra campurilor.
– Uite o drepnea!, imi spune si imi da binoclul ca sa pot urmari zborul ei rapid si imprevizibil. E o pasare speciala. Nu se aseaza pe pamant decat ca sa isi depuna ouale. In rest traieste doar in aer. Acolo sus se hraneste, bea apa si chiar doarme in zbor. Cand face dragoste, e un spectacol! Se unesc doua pasari sus de tot si, pur si simplu, cad imbratisate din inaltimi pana aproape de pamant, unde se despart pentru a urca din nou deasupra norilor.
Dupa mai bine de doua ore de asteptare, pe cer, intre nori, apare un punct mic, mic. E sus, foarte sus. Isvan il vede si sare la telescop.
– Asta e acvila de munte!, spune cu glas emotionat. O urmareste prin ochean cum face rotocoale mari, maiestuoase, in inaltimea albastra-alburie a cerului. O pasare uriasa, plutind solitara si puternica deasupra muntilor. Nu ai cum sa nu o respecti. Nu ai cum sa nu o admiri si sa nu o iubesti.
Cativa kilometri mai departe, in apropierea drumului forestier, aveam sa descoperim si cuibul unei acvile. Ceva ce seamana pentru mine cu o gaura in munte. Binoclu. Telescop.
– E o acvila de munte in cuibul ei, ma anunta in soapta Isvan.
O privesc prin „ochiul magic” cum sta confortabil in cuibul urias. I se vede capul si gatul gulerat. Un cuib mare, jumatate in stanca, jumatate suspendat deasupra haului. Isvan e fericit. Ne intoarcem catre pasul Jiu-Cerna, unde urmeaza sa ascultam in nemiscare glasurile noptii, glasurile pasarilor nevazute: buha, cucuveaua, huhurezul.

Ghilotina

 

Doar de-a lungul acestui drum de piatra ce uneste localitatea Uricani de Baile Herculane, am descoperit, timp de aproape doua saptamani, un imperiu colosal. Cu o viata uimitoare, cu reguli nestiute, cu povesti de iubire sau de supravietuire. Universuri splendide, paralele cu al nostru, in care dramele si bucuriile nu sunt cu nimic mai prejos. Si exact prin mijlocul acestei imparatii vor intra buldozerele. Vor trece de la un capat la celalalt al muntelui, fara sa tina cont de nimic. Ca o ghilotina. Oamenii vor „civiliza” locul. Senilele vor hurui impasibile si tacerea neputincioasa a sufletelor ce astazi traiesc fericite nu se va auzi. Se va asfalta. Vom putea sa mergem cu masina un pic mai repede. Apoi soseaua va fi intarita cu ziduri de beton de patru metri. De netrecut. Apoi vor aparea casele, vilele, muzica, gratarele. Chiar in mijlocul acestui paradis lasat de Dumnezeu pe pamant. Chiar in inima acestui templu. Vor veni pradatorii motorizati care deja isi arata coltii: taietorii de paduri. Patruzeci de kilometri de asfalt, pana la intrarea in padure, au fost deja facuti. De-a lungul lui se vede ce aduce asfaltul: cadavrele fagilor, asteptand sa fie incarcati si dusi la vreun „abator” ce ii va transforma in scandura. „DN 66 trebuie oprit!”, striga organizatiile de mediu si cei mai buni cercetatori ai Romaniei. Trebuie oprit! spun si cei cativa proprietari de hoteluri si pensiuni din zona, care au turisti veniti din toate colturile lumii tocmai pentru a vedea natura adevarata, asa cum este ea numai in Romania, imperiul vegetal al Europei. Acelasi lucru il striga in tacere si pasarile, facand dragoste in zbor, si efemeridele ce vor sa isi traiasca cat mai intens viata de o zi, si broscutele imbratisate. Ca sa le auzim, trebuie doar sa oprim un pic buldozerele si sa ascultam.

 

 

Cei ce doresc sa salveze Peisajul Forestier Intact se pot adresa asociatiei „Agent Green” la e-mail: gabriel.paun@agentgreen.org

Publicat inițial în ,,Formula AS”-nr.922 din 2010

scris de Cătălin Manole