MISTERELE RETEZATULUI

                                 Şaua Păpuşa

* Apariţii de tip OZN, situaţii ce ţin de paranormal, fiinţe umanoide bizare sau fenomene inexplicabile, toate acestea fac din Retezat nu doar cel mai frumos munte al României, dar şi cel mai misterios *

Dincolo de frumuseţea sa unică, în care des­coperi peşteri ornamentate cu corali, poieni nesfârşite de narcise sau pâlcuri de fluturi albaştri, Retezatul, această piramidă naturală cu vârful retezat, pare că ascunde multe enigme şi întrebări, ce depăşesc tradiţia şi poveştile populare. Există o întreagă mitologie legată de aceste locuri, încă din cele mai vechi timpuri. Poveştile lui Ispires­cu cu Apa Vie şi Apa Moartă, cu Valea Plângerii sau Valea Seacă, cu viaţa fără de moarte sunt toate culese din această zonă. Şi tot poveste pare, dar nu este, fap­tul că ciobanii care stau cu oile şi beau apă din zona Muntelui Godeanu trăiesc în medie peste o sută de ani. Iar între vârfurile Godeanu şi Paltinu au loc fenomene bizare, ce nu se pot explica ştiin­ţific. Oricine merge cu o busolă obiş­­nuită acolo o să vadă că este nefo­lositoare: acul ei se învârte şi nu poate indica o direcţie anumită. La prima ve­dere, este un loc cu un magnetism ne­obiş­nuit. Însă evenimentele care s-au pe­­trecut în zonă par a spune că este mai mult de-atât. Dincolo de poveşti au fost evenimente recente, trăite de oameni pregătiţi să le povestească. Prin­tre ei se numără şi George Resiga.

Sferele luminoase

Salvamontistul George Resiga

Vicepreşedinte al Salvatorilor Montani din Româ­nia, George Resiga şi-a petrecut întrea­ga viaţă pe mun­te. De 25 de ani, misiu­nea sa este de a fi îngerul păzitor al tu­riş­tilor plecaţi în drumeţie, şi aşa se face că, în în­treaga sa carieră, a bătut la pas toţi munţii României. Retezatul îl cu­noaş­te piatră cu piatră. I-a admirat de atâtea ori lacurile glaciare înconjurate de stânci, a vă­zut sute de peşteri în care încă se păstrează oasele ani­malelor pre­istorice, i-a desluşit secretele în toate ano­tim­purile. Când nu eşti un turist gră­bit, ai timp să respiri odată cu muntele, să îţi lipeşti sufletul de el şi să îl simţi ca pe o fiinţă vie, uriaşă. În Retezat, Geor­ge Resiga a văzut el însuşi multe feno­mene greu de expli­cat ştiinţific, întâm­plări şi experienţe ieşite din comun. „Aşa ceva nu se uită! În august 1991, am trăit un ast­fel de fenomen, aş zice de tip OZN. Era 4 august. Eram alături de colegul meu, Domokos, şi încă 5 turişti, cu care ne întorceam spre baza noastră de salvamont de la Pietrele. Unul dintre turişti, o fată, îşi luxase picio­rul, şi grupul che­mase salvamontul să îi ajutăm. La început, ne-am des­părţit. Noi, cei care du­ceam fata, am mers mai încet. Când ne-am reîntâlnit, ne-am dat seama că luminile pe care le văzusem, şi noi, şi ei, nu erau de la grupul nostru. Am privit din nou spre ver­sant şi am văzut aceleaşi sfere luminoase, cu toţii. Se deplasau cu vite­ză foarte mare, în zona de jnea­păn, şi ne-am dat seama că om nu poate să fie. Una dintre fe­tele grupului s-a speriat şi lumina s-a oprit. Domokos credea, totuşi, că sunt oameni şi, cum noi aveam ne­voie de lumină ca să ajungem la cabană, a început să strige: «Prieteni, veniţi încoace şi lua­ţi-ne!». Moment în care luminile s-au tras într-o parte, către Şaua Văii Rele, şi au înce­put să descrie nişte forme geometrice. Erau sfere lumi­noase, mai multe decât văzusem la început, şi ele dese­nau pe spaţii mari, aş zice de până la cinci kilometri lungime, diferite forme geometrice: o sferă, o inimă, un om în mişcare. La un moment dat, părea chiar un oraş văzut de sus, cu străzi, apoi părea o pistă de semna­lizare, ca pentru avioane. A durat cam 27 de minute acest dans al luminilor. Destul de mult încât ne-am gândit că poate ne-am rătăcit şi se văd lu­mi­nile oraşu­lui Haţeg. Atunci am scos eu binoclul din rucsac şi am privit. Am văzut clar, la una dintre lu­mini, o zonă de metal, ca un hublou, în partea supe­rioară. Când am scos staţiile de radio-emisie, ca să îi chemăm şi pe colegii aflaţi la cabana salvamon­tului de la Pietrele, s-a lăsat o ceaţă deasă şi luminile s-au aglomerat într-un singur punct, după care au dispă­rut”, îşi aminteşte cu emoţie George acea primă întâl­nire cu misterele Retezatului. Avea să fie prima expe­rienţă de acest fel, însă nu şi ultima. La 14 zile du­pă această întâmplare, nu departe de acel loc, s-a pră­buşit, în condiţii misterioa­se, un avion, nouă per­soa­ne pierzân­du-şi viaţa în tragicul eveni­ment.

O tragedie inexplicabilă

Locul unde s-a prăbuşit avionul în Retezat

Avionul era un IL-18 şi era pilotat de unul dintre cei mai buni aviatori români de la vre­mea respectivă, Ioan Berenghi. Plecase din Bucu­reşti cu o echipă de specia­lişti, care trebuia să re­pare un avion din Ti­mişoara. Con­diţiile de zbor erau per­fec­te, cerul senin şi fără ploaie. Cu toa­te astea, în mod inex­plicabil, brusc, s-a pierdut legătura ra­dio cu ei, undeva în dreptul Retezatu­lui, şi ultimul mesaj a fost o jumătate de propoziţie: „Vedeţi că se vede…”. Au început căutările şi i-au gă­sit nu departe de locul în care, cu câteva zile în urmă, George Resiga şi ceilalţi salvamontişti vă­zu­seră ciu­da­tul dans al sferelor luminoase. A fost o tragedie. Nouă per­soane au murit şi, din păcate, nicio­dată nu s-au elucidat cauzele accidentului. S-a spus că a fost eroare de pilotaj, ceea ce este greu de crezut, la expe­rienţa unui vechi pilot. S-au luat atunci în calcul şi alte posibilităţi: rachetă antiaeriană, coor­donate greşite date de la sol, un motor care a luat foc etc. S-au veri­ficat toate şi niciuna nu a fost confirmată. Fie mag­netismul zonei a afectat apa­ratura de la bordul avio­nului şi nu au ştiut exact unde sunt, nu au reuşit să mai con­troleze poziţionarea, fie au vă­zut lumi­nile inexpli­cabile ce semă­nau cu un oraş sau cu o pistă de ateri­zare şi au crezut că sunt deja la Deva. „Ade­vărul este că lumi­nile misterioase pe care le-am văzut noi în acea noapte erau întinse pe o distanţă mare şi erau destul de puternice, cât să poată fi confundate cu luminile unui oraş, sau cu luminile unei piste de aterizare. Au redus probabil din altitudine şi s-a pro­dus accidentul”, este de părere George Resiga.

Omuleţii din ceaţă

   Vârful Păpuşa din Munţii Retezat

Un an mai târziu, în apropiere de Valea Rea, a venit de la Bucureşti un grup de cercetători, pen­tru a studia fenomenele bizare şi, spuneau ei, pre­gătiţi pentru o întâlnire de gra­dul trei. Gru­pul era condus de doamna Mi­ha­ela Mu­raru-Mândrea, ca­re iniţia­se la acea vreme Centrul de Ştiinte Pros­pective şi Science Fiction din Bu­cureşti. George Re­­siga i-a dus în apro­pierea locului unde văzu­se sferele de lu­mină ce alcătuiau, parcă, nişte mesaje. În total au fost atunci 16 persoane, şi expediţia nu a fost deloc o sim­plă excursie la mun­te: „Ştiu că tot ce s-a fil­mat şi s-a fotografiat atunci nu s-a înregistrat. Peli­cula, filmele erau voa­late, şter­se! Experi­en­ţa însă a rămas. Nu ştiu dacă se poate considera că a fost o întâlnire de gradul trei, cel mai bine ar fi să vorbiţi cu doamna Mihaela. Dumneaei atunci a reuşit inclusiv să dese­neze un soi de fiinţe umanoide. Ori­cum, un con­tact cu altfel de enti­tăţi cu siguranţă a fost”. Doam­na Mihaela, pe care am întâlnit-o apoi în Bucu­reşti, mi-a povestit toată acea expediţie al cărei punct culminant a fost o „întâl­nire” de gradul trei. „Nu a fost un contact fizic”, îşi amin­teşte dânsa. „Eram în­tre somn şi trezie, când am simţit telepatic sau, oricum, într-o stare de conştiinţă specia­lă, că două fiinţe uma­noide aflate în apropiere au luat legătura cu mine. Era ca şi cum mă cercetau de la dis­tanţă, şi am fost cu­prin­să de un sentiment puter­nic de teamă. M-am rugat şi, încet-încet, m-am liniştit, iar fiinţele acelea pe care le puteam bă­nui au dispărut. Am crezut că poate e doar un vis. A doua zi, însă, am descoperit că încă un mem­­bru al echipei văzuse şi simţise acelaşi lucru”.
În fiecare an se întâmplă evenimente inexpli­cabile în Retezat. De cele mai multe ori sunt lumini care apar, dar au fost consemnate şi sunete ciudate, care se aud din pământ, sau mici cutre­mure pe arii restrânse. Un alt caz concret a fost înregistrat în urmă cu puţin timp, tot de către echipa salvamontiştilor, când au întâlnit un grup de turişti disperaţi: erau plini de sânge pe mâini, pe faţă, şi erau în mare panică, cereau ajutor. Explica­ţiile erau halucinante. „Turiştii au povestit că în acea zi de vară, cu cer senin şi fără nici un nor pe cer, au fost cuprinşi de o ceaţă deasă. Prin ceaţă au văzut for­me uma­noide care se apropiau sau se depăr­tau de ei, unele mişcându-se foarte rapid. S-au speriat şi au fugit la vale, pe grohotiş, ceea ce le-a cauzat rănile. Nu ştiu cât de adevărate erau acele for­me umanoide, însă fri­ca şi rănile ace­lor turişti erau cât se poate de reale. Mă îndoiesc că un grup de câte­va persoane ar fi in­ven­tat o asemenea poveste”, spune George Resiga. Lista întâmplărilor bizare este lungă. Ea ar putea con­tinua cu mărturia domnului N. Giorgi, care în anul 1987, aflat la Chei­le Buţii, a văzut pe cer, la mare alti­tudine, o cruce luminoasă. Aceasta a mers deasupra vâr­fu­lui Pe­leaga şi a co­borât foarte repede, aproxi­ma­tiv 5000 de metri. După o oprire scurtă, lumina a dis­pă­rut. Sau cu cea a lui Nicu Vlaicu, care a văzut o sferă lumi­noa­să uriaşă, foarte aproape, în zona Muntelui Straja. Sau cu zecile de alte mărturii ale ciobanilor din zonă, care văd mereu flăcări, „dar nu ca cele de pe comori”.

    Un paradis deasupra pământului

Nu am urcat niciodată până în vârful retezat al Re­tezatului. Despre acel loc se spun foarte multe po­veşti, începând cu legenda lui Iorgovan, care s-a luptat cu balaurul şi a tăiat din greşeală vârful muntelui, şi până la cele mai fanteziste teorii legate de o posibilă poartă in­ter-planetară, un veritabil teren de aterizare pentru na­vele extraterestre din trecut sau din viitor. Doctorul Lu­cian Hăncilă din Lupeni a ajuns în nenumăratele sale drumeţii şi în acest punct ultim al Retezatului. Am vrut să-i ascult povestea şi am trecut pe la cabinetul său de la Spitalul Central din Lupeni. M-a primit ca pe un pacient, la măsuţa sa de doctor, îmbrăcat în halat alb. Cu plete până la umeri, „ca un dac liber”, şi cu o mus­taţă argintată, doctorul mi-a povestit cum i s-a pă­rut „vârful lipsă” al Retezatului. „Senzaţia mea a fost că acea platformă din vârful muntelui nu poate fi ceva natural. Imaginaţi-vă o su­prafaţă cam cât un te­ren de fotbal, perfect dreaptă, şi numai stâncă. Oricât ar fi şlefuit vântul şi natura pia­tra, părerea mea este că nu avea cum să realizeze aşa ceva. În plus, e adevărat că mintea te duce la un aero­drom sau, oricum, la o pis­tă pe care poate să aterizeze o navă.

Poate e doar din cau­za înălţimii şi a faptului că eşti între nori, ha­bar nu am, dar senzaţia mea aceas­ta a fost. Dacă vreţi un scenariu SF, acel loc e ca şi cum un laser uriaş a deca­pitat unul dintre cei mai înalţi munţi ai României. Nu ştiu dacă e mână de om sau de altceva, dar cred că lo­cul a fost făcut aşa în mod intenţionat, nu în mod natu­ral”. Aveam să aflu însă că cea mai surprin­ză­toare ex­perienţă, doctorul Hăncilă nu a avut-o pe vârful Re­te­zatului, ci la poa­lele lui, într-un loc poa­te la fel de spec­­taculos: La­­cul Bucura. Dacă de la ciobanii din zo­nă obţinu­sem mărturii despre lumini care intră şi ies din acest lac, „fără să mişte oglinda apei”, doctorul mi-a povestit ceea ce a trăit acolo în urmă cu doar câţiva ani.

 

Bliţurile de la Bucura

Doctorul Lucian Hăncilă

 

„Eram şase sau şapte prieteni şi am mers până la Bucura să petrecem acolo câteva zile, pe malul lacu­lui. Peisajul e superb şi lacul e ca un ochi uriaş des­chis către cer. Totul e pur şi neatins acolo! S-a întâm­plat însă că am văzut ceva foarte bizar. Era în jur de 12 noap­tea. La început, erau globuri luminoase de o culoare al­băs­­truie. Veneau pe vale şi apoi o luau pe versantul mun­­telui Pietrele. Pentru un om, era impo­sibil să meargă pe acolo. Au stat cam 5 mi­nute şi apoi au coborât, s-au oprit şi apoi au dispărut, pur şi sim­plu. După aceea, au în­ceput în cer nişte flash-uri de lumină uriaşe, de fracţiuni de secundă.Era ca un bliţ, dar foarte puternic. Unii au zis că e furtună pe undeva şi se văd fulgerele. Însă lu­mi­na aceea nu lumina deloc pământul, era mai degra­bă o lumină care mergea de jos în sus. Alţii au spus că sunt fulgere globulare. Mă rog, majoritatea erau convinşi că e vorba de o furtună undeva, dincolo de creastă. Eu am zis că e imposibil şi aşa am hotărât să mergem de la Lacul Bucura până în Curmătura Bucu­rei şi să ne lămurim. Între Custura Bucurei şi Bucura, ai o vedere de ansamblu asupra tuturor munţilor din masivul Retezat. Am urcat acolo şi, surpriză: cerul era senin până departe şi nici măcar un nor pe cer. Flash-urile acelea însă au continuat să lumineze cerul într-un mod bizar. Nu aveau practic o sursă anume, un punct cu intensitate mai mare din care să iradieze, ci tot cerul se lumina în mod egal, foarte puternic”.Doctorul Hăncilă mi-a povestit toate astea pe un ton egal, fără emfază. Părea că îmi povesteşte lucruri normale, din muntele în care a copilărit şi pe care toată viaţa l-a explorat. De fapt, acelaşi ton pe care îl au toţi oamenii din zonă când povestesc lucruri inexplicabile şi bizare pentru mine, însă vechi şi ştiute pentru ei. În­tâlnirea cu doctorul Hăncilă s-a terminat cu o invitaţie la drumeţie, în cel mai curat spirit al iubitorilor de mun­­te: „E un mister al Retezatului, e o atmosferă ma­gică, greu de pus în cuvin­te, încât asemenea întâm­plări par fireşti acolo. Cel mai bine este să urci pe mun­te şi să vezi, dar în acelaşi timp, să simţi şi atmosfera locului, care este una specială. Aerul, apa, pământul, toate au acolo un susur păstrat de la facerea lumii: curat şi adevărat”.

 

Năluca albă

 

Vârful Peleaga, lacul Bucura şi tăul Viorica

Intri pe Valea Jiului, faci stânga către Lupeni, şi mergi până în ultima localitate de la poalele Reteza­tului: Câmpul lui Neag. De-acolo faci dreapta, pe drumul neasfaltat ce duce pe valea Paroşeniului şi când a dispărut şi ultima casă, o iei în sus, pe un drum ce merge pe lângă un firicel de apă, ce izvorăşte cine ştie de unde. Drumul devine o potecă întortocheată, ce te îndepărtează de lumea civilizată, pe măsură ce pădurea te învăluie în foşnet moale. Ca într-o poveste din copilărie, flu­turi de toate culorile îţi ies în cale şi parcă vor să te cheme după ei, să te rătăcească. Le urmezi dansul şi uiţi toate gândurile, şi încotro vrei să mergi. Te laşi atras în alte locuri şi nu mai ştii cum trece timpul admirând ba o floare mică-mică, dar cu petale sofisticate, ba un fag uriaş, de cel puţin două sute de ani, ba miile de frunze ale ierburilor, decupate atât de diferit şi delicat, încât nu poţi să nu simţi mâna divină în facerea lor. Atâta frumuseţe ţi se oferă, fără să ţi se ceară nimic în schimb! Mun­tele devine un drog dul­ce, care îţi anes­teziază orice durere din suflet, îţi şterge toa­te gândurile negre şi îţi um­ple inima cu pace. Ajungi sus, pe platoul de la Păroasa, beat de fericire.
Eu am ajuns târziu: Mircea Aurel împreună cu vecinul său aproape că ter­minaseră de arat, mai aveau doar o brazdă. Doi oameni arşi de soare şi de vânt ară cu plugul tras de cal, pe sub merii înfloriţi. Îi întreb direct despre luminile şi semnele din munte.

            Mircea Aurel

Mircea pri­veşte către Muntele Mării, ce se vede în depărtare şi, lăsând dâr­logii calului, se aşează pe margi­nea arăturii, ca să îmi poves­tească. „Acolo, sus, pe vârful ăsta, îs două pietre aşa, ca doi stâlpi de poartă. La asta vă referiţi? Unii spun că ceva se întâmplă acolo, că se văd lumini, că ar fi comoară îngropată între ele. Da’ cine poate să ştie? Sunt semne lăsate de la Dumnezeu peste tot pe mun­ţii ăştia, da noi sun­tem poate prea mici să le înţelegem. Io pot să vă spun ce mi s-a întâmplat mie. Că io de atunci nu-s pre curios cu treburile astea, nu-mi trebe mie alte năcazuri decât ce am. Era într-o iarnă şi am urcat cu fratele meu să tăiem ceva lemne. Şi spre seară, când eram gătaţi, io am zis că înnoptez la cineva pe sus şi pe fratele meu am zis să-l trimit aca­să. Da’ cum stăteam aşa, cum stau acuma cu dum­neata, numa ce s-arată prin pădure o lumină mare, albă. Era distanţa cam cât de-aici în fagul ăla, să zic vreo două sute de metri. Era rotundă şi mare cum îi luna! Numa’ că mai albă, albă ca laptele.

A venit şi stă­­tea nemiş­cată. Nu ştiu dacă se sprijinea pe ceva, că nu vedeam de co­paci. Da a stat o vreme. Lu frate-miu i-o fo frică. A zis că el nu se mai duce acasă. După un timp, s-a ridicat lumina ceea şi o pornit către munţi, da’ înce­tişor, aşa. Nu m-am dus să văd dacă îi urmă în zăpadă sau nu. Am înnoptat la un om şi a doua zi am plecat. Da’ astfel de lumini apar mereu şi mulţi au văzut. Uite, colo, pe muntele ăla, s-a prăbuşit şi un avion, cred c-aţi auzit dumneavoastră. Am mai văzut lu­mini de-aceste, de se plimbă, dar mai mici şi îşi schim­­bă culorile: când bate spre roşu, când spre albastru. Or fi arătări de la Dum­­nezeu sau poate de la altu’, aşa că cine are curaj să verifice? Ne vedem noi de-ale noastre, că de muncă îi destul şi n-avem timp să ne mirăm de toate câte sunt”.

Oraşe subterane? Puncte de intersec­ţie cu alte lumi? Poartă de intrare pentru civilizaţiile extraterestre? „Fenomene in­ex­plicabile” este tot ce se poate spune des­pre ce se întâmplă în Retezat. Printre florile de o frumuseţe unică, în paradisul fluturilor, al caprelor negre şi al lacurilor glaciare neatinse, natura îşi păstrează misterele.
Mircea se ridică, apucă dârlogii calu­lui şi zice încetişor: „Hiii!”. Calul sforăie şi se opin­teşte. În urma lui, pământul se în­toarce rotund, brazda e proaspătă. Un vânt uşurel scutură floarea pomilor.