MISTERELE RETEZATULUI – Căutătorii de aur

Pentru un cap de om

          Vârful Păpuşa

S-a ivit, dintr-odată, pe uliţă, de parcă ar fi ieşit din pământ. Un bărbat înalt, îmbrăcat în costum, cu o că­maşă albă, descheiată la guler. Moş Stanci îşi amin­teşte cum s-a trezit apoi cu el, pe băncuţa din faţa casei, privind în zare, spre dealurile Lupeniului. Au vorbit ca doi cunoscuţi, de una, de alta, până când străi­nul l-a privit fix în ochi şi l-a întrebat cu voce ame­ninţătoare: „Ce-ai căutat în pădure, prin locurile me­le? N-ai de lucru acasă, de umbli după aur, prin munţi?”. În dimineaţa zilei cu pricina, Moş Stanci fu­sese cu un detector de metale, pe un deal din apro­pierea Lupeniului, unde se spune că ar fi îngropată o mare comoară. Speriat că intrase pe proprietatea străi­nului, a încercat să o întoarcă pe glumă: „Ba am de lucru, slavă tatălui, în ogradă, da’ am mers de distrac­ţie prin pădure, se spune că acolo e aur mult, îngropat în pământ. Dacă locul i-al dumitale, ce găsim putem să-mpărţim cu dreptate… Batem palma cumva”. Răspunsul străinului l-a încremenit pe Moş Stanci. Privind departe, în zare, i-a spus bătrânului cu o voce rece, necruţătoare, că plata pentru aur e-un cap de om. Cineva din familie, nevastă, copil, şi mai departe se va ocupa el de tot ce trebuie… După care s-a ridicat de pe bancă şi-a luat-o pe drum. „S-a făcut aşa, ca o flacără, cu mult fum, apoi s-a transformat în schelet şi a dis­părut”, îşi aminteşte moş Stanci. „Uite, chiar unde stai dumneata, a stat şi el”, adaugă bătrânul şi râde hârâit, când mă ridic, ca un arc, de pe bancă.
Nicolae Stanci este vechi căutător de comori în munţii Retezatului. Toată viaţa a visat să găsească aur îngropat. Unii oameni din sat spun că ar fi şi găsit, i s-ar fi deschis muntele într-o noapte şi o voce i-ar fi spus că dacă vrea să ia aur, trebuie să se dezbrace în pie­lea goală, ca să poată ajunge la el. „Mmmm… N-o fo aşe”, spune moşul trăgând din ţigară adânc. Ştie totul despre comorile Retezatului, a bătut râpă cu râpă în căutarea lor, dar de găsit, n-a găsit niciuna până acum. „Comorile mari sunt de pe timpurile de demult, când erau hoţii de codru.

Moş Stanci lângă băncuţa unde a vorbit cu „Michiduţă”

Se duceau şi jefuiau, luau bani de aur. Unde e îngropat aur, vezi nişte flăcări dea­supra câteo­dată. Şi dacă mergi re­pede, vezi pe locul ăla ceva smolit, aşa. Aici, mai sus, la Pârâu’ cu aluni, o fo un ga­ter. Cam pe-acolo se zice că au fost hoţii, or adus toată banca sâr­beas­că pe care o jefuiseră. Şi pen­tru că îi ajungea potera, au îngro­pat-o lângă o plută mare. Pe la 1949-50 a fost, acu, nu-i de mult. Da’ oamenii nu să duc după aur. Se tem”. În schimb, Moş Stanci nu se teme. El ştie rostul comorilor. Cele care fac flăcări noap­tea înseamnă că sunt puse cu blestem şi sunt greu de luat. Când hoţii îngropau o comoa­ră, puneau blestem să nu o poată lua unul fără celălalt. Şi de se întâmpla să moară unul dintre ei, ălalt nu mai putea să ia de-acolo nimic. Dar un străin, dacă nimerea locul, putea să dez­groape comoara. Mai sunt co­mori puse şi cu alt fel de blestem: să nu poată lua nimeni aurul niciodată. „La Piatra Rosto­veanului, au auzit unii că ar fi aur şi au fost cu popa să cetească, să desfacă legămin­tele, şi nu au reuşit. Cică ar fi într-o tigătoare, adică un fel de ciubăr de lemn, plină cu aur. Are grijă de el Michiduţă, ăsta de-o fo la mine. Se bagă între oameni. Că omu’ e slab, şi doar-doar i-o prinde sufletu’ sau măcar mintea. Îna­inte, am umblat şi eu mult pe-acolo, prin toate clean­ţurile. Acum m-am mai potolit, că mă ia în primire întunecatu’ şi nu vreau să mă încurc cu el. Şi la cârciumă, aici, când mă întorceam, numa’ ce-l simţeam că vine pe lângă mine. Era supărat. Zicea: «Bagi în tine cât poţi şi mie nu mi-ai dat». Şi era ciudăţenie că muierile toate trăgeau pe lângă mine, parcă ceva le-mpingea. Şi după aia zicea: «Eşti zgârcit sau ce ai? Mie să îmi verşi trei picături pe jos înainte să bei din pahar şi dacă te întreabă cineva, zici că ai avut un gu­noi sau ceva în pahar. Că altfel vin şi mă bag între voi!». Acu, mai mult mă apără Dum­nezeu, că ăla spurcat numa’ o ţâră dacă i-ai greşit, te arti­culează ime­diat!”

Moş Stanci îşi mai aprinde o ţi­gară, trage adânc în plămâni, închide ochii, să simtă gustul mahorcii, şi spu­ne cu vocea lui hârâită, de fumă­tor înrăit: „Ie, ie, îi mult aur în mun­ţii ăştia, multe comori. Ie, ie…”.

 

Şarpele de aur

                 Munţii Retezat

Toader iese la poartă şi spriji­nin­du-se de un stâlp îşi dă pălăria pe frun­te, să nu-i bată soarele în ochi. Mă măsoară din cap până în picioa­re. Privire de om al munţilor, trecut prin în­cercări, ce nu se lasă uşor la vorbă. Are una dintre cele mai fru­moa­se gospodării din Câm­pul lui Neag, fă­cută cu multă trudă şi ambiţie, în partea asta de lume, unde viaţa e aspră. 33 de ani a umblat prin Retezat, şi cu armă, şi fără armă. A lucrat şi ca cioban, şi ca pădurar, şi ca son­dor, cunoaşte bine toa­te cleanţurile şi văiu­gele. Ştie că mun­tele are tainele sale, însă ni­ciodată nu a fost atent la ele: „Am fost la stână mult, da io noaptea nu eram ca turiştii, să stau la discuţii şi să mă uit pe cer. Io mă culcam. Da’ am văzut multe lucruri. Se făcea odată o linie în cer, aşa, da’ nu era stea căzătoare. Că pica în jos până aproape de pământ, stătea o ţâră pe gânduri şi abia apoi dispărea dintr-una. Unii zic că sunt nişte probleme, de-astea, ceva de pe timpuri, de la bătrâni… Că atunci se-arătau multe minuni de-astea pe cer. Bătrânii ziceau că va veni sfârşitul lumii”. Însă Toader nu a fost niciodată cu­rios cu astfel de întâmplări. Făceau parte din firescul lumii, erau pentru el ca ploaia sau ca vântul. Până într-o zi, când a văzut de-aproape o flacără albastră ieşind din pământ. „Aici, în stânca asta, în Păroasa, am văzut o flacără albastră. A ieşit de câteva ori. Am văzut-o noaptea, da’ mi-o fo frică să caut pe-ntuneric. Ziua m-am dus, da’ nu am avut ce să văd, că era numa’ stâncă. A mai trecut ceva timp şi mi s-a întâmplat iar că am văzut la o tufă, aici, flacăra. Am mers şi am săpat acolo. Am găsit o baionetă din 1916, care avea mânerele din cupru. Atâta, nimic alta n-am găsit şi nici nu mai vreau să caut, că nu ştiu de ce mă tot în­cearcă muntele cu che­mări din aces­te.

                    Toader

Cine ştie ce duhuri şi ce blăsteme sunt prin pădurile astea, de nu le putem noi oamenii cuprinde cu min­tea şi nici nu ne pu­tem apăra sufletul de ele”. De văzut a mai văzut Toader flăcări, mai sus de Păroasa, lângă un brad, apoi lân­gă un râu, ba cineva i-a zis ca din întâmplare unde s-ar găsi o comoară. Însă nu a vrut să mear­gă şi nici să câş­tige mai mult decât are. Cu ochii închişi ar putea să ajungă în Pleşa, la Crestătură, că ştie toate potecile pâ­nă sus. Se spune că acolo ar fi băgat foarte mult aur, într-un loc zidit şi acoperit. „Acuma vreo 70 de ani, a fost în Pleşa cu oile un băiat cu un bătrân, de aici, de la noi. Într-o ţiră de gaură, aşa, cică era un şarpe de aur. Sclipea ca soarele. Băiatul a călcat pe lângă el şi şarpele odată a sărit să-l însemne cu muş­cătura. A paralizat pe loc de frică şi n-a mai putut vorbi. Ce vă zic eu acuma a lăsat scris. L-au scoborât din mun­te pe pat de cetină. Şi nici nu a mai trăit mult săracu’, încă un an şi s-a dus. În scrisa aia a lui spune că era ceva ca un şar­pe şi a lăsat vorbă să nu calce om pe-acolo, că e fără scăpare. Ma­nolesc îl chema pe bă­iat. Tata l-a apucat în viaţă şi a văzut toată întâmplarea. Aşa că mie nu-mi trebuie ama­ru’ ăsta, pentru aur sau pentru comori. Doamne feri!”.

Nicolae Stanci, cu puiul de găină, la o ţigară

Toader pare să ştie mai multe decât vrea să spună. La unele întrebări priveşte în depăr­tare, ba la o creastă, ba la alta a mun­telui, şi schimbă vor­ba. Probabil că unele taine nici măcar nu trebuie ros­tite. Au fost pe la el şi alţi oameni de pe la Bucureşti, să-l întrebe de aur, oa­meni cu detectoare de metale, fără frică de duhurile pădu­rii, să-l roage să le spună locuri unde a văzut flăcări sau unde se spune ca ar fi comori în­gropate. Şi Moş Stanci s-a rugat de el să-i spună. Dar el zice me­reu că nu îşi mai aminteşte sau că nu cunoaşte, ferindu-se să trimită pe ci­ne­va într-un loc anume. Asta, poate şi din cauza unui vecin, care a găsit un ciubăr cu două kilograme de aur în el. Îl ţinea îngropat lângă casă pentru că, de câte ori atingea aurul, mâinile i se umflau şi câteva zile nu avea ce să le facă. A murit de bătrâneţe, după ’89, fără să poată folosi vreodată galbenii şi fără să afle ce blestem era asupra lor. După aceea în casa lui s-a mutat un văr al lui Toader. „Poate că el a gă­sit banii, că prea a luat-o dintr-oda­tă din loc cu viaţa, a avut prima maşină în sat, căşi multe, şi-a făcut cam multe treburi pentru un salar… Da’ în veac mie nu-mi trebuie, că nu ştii când vine din urmă blestemul şi te-ajunge”, zice Toader. Şi împingându-şi pălăria pe cea­fă, se întoarce în curte, la treburi, cu un fluierat uşu­rel.

 

Gnomul

 

Cascada Porţii / Foto Agerpres (4)

Îi este teamă să povestească. Şi acum, când îşi amin­teşte, are un tremur în glas. Era pe înserat, şi um­bra aceea s-a mişcat. Semăna atât de bine cu un urs!Era convins că este urs, deşi s-a mirat că nu l-au simţit câinii aflaţi la doi paşi de el, pe lângă oi. Nu ştie de ce a tras. Poate reflexul de vânător să-l fi făcut să apese trăgaciul, era unul dintre cei mai buni de pe Valea Jiu­lui. A pus arma la ochi, câteva secunde şi-a ţinut respi­raţia şi apoi… detunătura. Umbra aceea a căzut la pă­mânt, în timp ce bubuitul cartuşului încă zbura prin vale, aruncat din stânci în pădure şi de-acolo înapoi spre el. „M-am dus să văd ce-i. Da’ nu era urs. Era aşe, ca un om, da mai mult un omuşor. Să zic, la vreun meter şi vreo douăzeci de ţante (centimetri). Era tăt numa’ blană, aşa ceva io n-am văzut în viaţa me şi nici n-am auzit. Era mort, îl lovisem în piept şi căzuse pe spate. Avea într-o mână ceva ca un lămpaş, ca un feli­nar, aşa. N-avea haine pe el, nimic. M-am spăriet. Mă gândeam la copchii, la soţie şi la famelie, şi mă ve­deam anchetat cu procuratură şi miliţie. Aşa că m-am gândit să spăl urma. Am luat din gazu’ pe care îl aveam ca să aprind focu’, am turnat pe el şi l-am aprins. Până dimineaţa a ars şi tot mai ardea. Am ră­mas cu oile p-acol, mă tot uitam dacă mai arde. Abia în halalantă zi s-a stâns”. Când povesteşte, bă­trânul nu pare înspăimântat de cum arăta fiinţa aceea ciu­dată, îi strânge inima ceea ce a urmat în viaţa lui, în­ce­pând din acea zi: numai nenorociri. S-a întors cu oile jumă­tate din munte. La scurt timp, i s-a îmbolnăvit grav unul dintre copii, apoi i-a murit soţia, apoi i-a luat foc casa şi tot aşa, în fiecare an a tot păţit câte ceva. „Cine v-a spus că mi s-a întâmplat mie toate astea, nu tre­buia să vă spună. Astea nu-s de zis. Vă rog să nu îmi daţi numele la ziar şi nici fotografia. Am tras destule pentru ceea ce am făcut, nu mai vreau şi altele”. După acea întâmplare omul a mai urcat în munte. A trebuit. Dar niciodată nu a mai fost la fel ca înainte. A început să i se pară că aude paşi în urma lui, că ceva huruie sub pământ sau că cineva mereu îl priveşte, îi urmă­reşte mişcările din întunecimile pădurii. După teama din ochii bătrânului, întâmplarea nu pare să fie po­veste. Şi se leagă, de altfel, cu alte mărturii din Rete­zat, cum ar fi cea a turiştilor găsiţi plini de sânge de către salvamontişti. George Resiga şi echipa sa de sal­vamont au fost chemaţi, în apropiere de zona Pietrele, când mai mulţi oameni au fost găsiţi răniţi şi într-o stare de panică. Au spus că, din senin, s-a lăsat o ceaţă deasă peste ei, prin care se întrezăreau nişte fiinţe uma­noide ce se mişcau foarte repede. S-au speriat şi au luat-o la fugă pe versant, căzând şi rănindu-se.

Frătuţu Ion zis Apaşu

                    Apaşu

Are o pălărie decolorată de soare şi roasă pe mar­gini de atâta purtat. E încălţat cu bocanci vechi, are la brâu o secure şi duce cu el o ţoşcă. O faţă aspră şi ochii ascunşi în două linii sub sprâncene, încât nu îi vezi, doar îi ghiceşti, lunecând peste lucruri. A apărut, deo­dată, din umbra pădurii, când o luasem pe jos, către platoul Văii Paroşeniului. S-a prezentat scurt: „Doam­ne-ajută! Io îs Frătuţu din Câmpu’ lui Neag”. Toată lumea îl ştie pe Frătuţu, din Vulcan până la Câmpul Mielului. Mulţi îi zic Apaşu. Are casă în sat, între oameni, însă mai mult îi place să umble pe culmi, fie noapte sau zi, iarnă sau vară. Umblă din casă în casă, lucrând câte ceva, alteori dispare săptămâni la rând şi coboară din munte întreg şi voios, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fără să mă privească prea mult, se aşează direct lângă mine, pe iarbă, scoate din ţoşcă o sticlă de ţuică şi, după ce trage o duşcă zdravănă, îmi întinde şi mie: „Da’ luaţi şi serviţi, staţi să ne mai ho­dinim o ţâră”. Dacă unii cunosc Re­te­zatul ca în palmă, cu Frătuţu aveam să înţeleg că e alt­ceva: el îi supravie­ţu­ieşte muntelui. Asta e viaţa lui: să tră­iască zilnic în munte, cu muntele, după legea celui mai puternic. Să îşi croias­că neîncetat drum prin creste, fără apă, prin desişuri, prin cotloane pline cu jivine înfometate. „Vă place la noi? Îi fru­mos Retezatu, să te plimbi prin el, da’ mai mult ca turist, aşe ca dum­nea­ta. Că, domnuţu meu, dacă aţi rămâne noaptea pe aici, cu lupi de jur împrejur şi cu viaţa aninată numa’ de-o flăcă­ruie de foc, nu ştiu cum v-a place. Sau să ai ursu’ rănit în faţă şi să nu ai decât o secure la tine, ioi, atunci să te plimbi, că dacă nu ştii unde să îl lo­veşti dintr-una, îi găta cu viaţa”. A văzut multe Frătuţu în munte. A văzut şi lumini ciudate, ţâşnind din lacuri, şi animale împerechindu-se sau omorân­du-se între ele. Dintre toate însă, întâm­plarea de anul ăsta l-a mirat cel mai mult. „Cam pe unde o murit îngheţat băiatu’ lu’ Moş Câta astă iarnă, Dumnezeu să-l hodine, cam pe-acolo am văzut io arătarea. La început, n-am ştiut ce îi, şi ăştia de erau cu mine li s-o făcut frică. Numa’ vedeam că ceva mişcă. Mie nu mi-e frică de nimic, io şi cu ursu’ m-am bătut în viaţa me, că aşa-i viaţa aici, aspră. Io am zis că-i drac sau urs, că prea se uita la mine aşa, fix. Şi m-am apropiat. I-am văzut ochii. Şi de când i-am văzut, am zis că urs nu e, sigur. Îi avea ca de om, numa’ că mai depărtaţi. N-aş putea zice în ce culoare, da’ numa’ străluceau, aşe. Odată am scos securea şi-am zis: «Fută-l Dumnezeu, mie nu mi-e frică!». Da când m-am apropiat mai mult de el, odată o fugit în sus, spre pădure. Nu ştiu ce lighioaie să fi fost, da’ cam în două picioare fugea, aşa ca şi omul, şi eu aş zice că avea ca o blană pe el.

Culmile Retezatului – măreţie în piatră

Cât m-am dus io repede după el, mi-a căzut pălăria şi am zis lasă, că vin să o iau mai târziu. M-am întors la oamenii ăia cu care eram şi ăia deja o luaseră la vale de frică. Când m-am întors după pălărie, nu am mai găsit-o, parcă o înghiţise pă­mân­tu’. Singur m-am întors după ea, că ăştia îşi fă­ceau toţi cruci şi nici înapoi nu vroiau să se uite. No, mie nu mi-e frică”. Frătuţu s-a obişnuit cu muntele şi cu sălbăticia. Însă mai este ceva ce îi dă curaj. O întâmplare din adolescenţă, de pe vremea când mergea împreună cu fratele său la bâlciuri şi la hore prin sate. Într-una din seri au plecat mai devreme de la horă. Şi la o răspântie de drum au găsit doi pui de câine. Ai cui erau, cine îi lăsase acolo, n-au ştiut niciodată. Şi-au făcut însă re­pede so­co­teala că ar fi buni, unul de dus la stână, sus, şi altul de lăsat pe lângă va­tră. Au luat fiecare câte un pui în braţe şi au pornit către casă. „Aia o fo în­tâmplare ce nu se uită o viaţă de om. Auzi dumneata, mer­geam şi sâmţeam cum se face câinele greu la mine în braţă! O ţâr de pui! O bucată n-am zis nimic, da’ când am ajuns aproape de un podeţ care este peste râu, înainte s-ajungem acasă, nu l-am mai putut duce de greu ce se făcuse şi i-am zis lu frate-miu: «Io îl ţâp, că nu-l mai pot ţâne». Şi el atunci o zis către mine: «Şi-al tău s-o făcut greu? Că eu abia îl mai duc.». Şi le-am dat drumu’ din braţe. Se înnop­­tase şi vedeam cam rău. Şi nu ştiu cum s-a făcut, da’ ştiu că odată ce le-am dat drumu’, de unde erau pui, acu’ erau ditamai dulăii, cu colţi ca de lup şi ochii roşii. Ca la co­man­dă, s-or dus de-a stânga şi de-a dreap­­ta podeţului şi nu ne-o mai lăsat să trecem. Atunci ne-am speriat tare. Şi n-am ştiut ce face. Numa’ frate-miu o zâs să ne punem să ne rugăm. Toată noaptea ne-am rugat, şi cu Credeiu, şi cu Sfânta Marie, şi cu Tatăl Nost. Şi câinii n-or dispărut decât dimi­neaţa, când o dat soarele. Ca un fum s-or dus”. De-atunci, Frătuţu, zis Apa­şu, nu mai are frică de nimic. Îl ajută rugăciunile şi ştie că Dumnezeu e mereu cu el, peste tot: şi în râpele pietroase cu şerpi, şi în pădurile întunecate, cu urmele ghearelor de urs pe copaci, şi în zăpezile Retezatului, peste ca­re se aştern urletele de gheaţă ale lupilor. Cu rugăciunile în minte, ştie că nimic nu se poate atinge de el. Cu securea la brâu şi ţoşca după el, Frătuţu dispare printre fagi, ca şi cum n-ar fi fost. Gustul de ţuică de prune îmi spune însă că n-am visat.

Bătrânu’ cu clop

               Moş Părău

Moş Părău doarme îmbrăcat şi cu clo­pu’ în cap. Lângă el, sprijinită de zid, e vechea botă de cioban. Moşu trăieşte singur-singurel, nici oi nu mai are. Îl vizitează din când în când pisica veci­nilor. Dacă toată viaţa a umblat pe munţi, acum, la bătrâneţe, rar mai iese din curte. Mai mereu îşi face de lucru în casa veche, de lemn, în care nu gă­seşti decât o masă, un pat şi un dulap. Se mai ridică, întocmai ca acum, pe mar­ginea patului, şi molfăie o coajă uscată de pâine privind la rama cu fotografii vechi, din perete. Îşi roteşte ochii albaştri, de bunic blând, către mine. „Lucruri de poveste îs multe în Retezat. Şi eu am trăit destule, da mi-e greu să povestesc. Mai e câte o lumină, aşa… am văzut-o, şi odată o perit, nu ştiu cum. Nu îmi mai amintesc acu’, că io-s bătrân tare. Nici nu mai ştiu câţi ani am, poate îmi spui dumneata… Si­gur sunt născut în 1926… Cât? 86 de ani am? Vedeţi, îs bătrân. Doamne aju­tă-ne! Ce îmi amintesc eu ca întâm­plare mai deosebită este când m-am născut. Asta poveste mămuca mi-o zis-o mereu, să nu o uit. Şi o ţân minte. Doam­­ne, ajută-ne, nu ne lăsa!”. Po­vestind domol, Moş Părău schimbă camera în care stau într-o poiană şi pe­reţii casei devin pădure foşnitoare de brazi. Nu mai suntem în Câmpul lui Neag, ci pe muntele Godeanu, încon­juraţi de flori albe şi albastre, presărate prin iarba mare. Moş Părău oftează: „Când o fo să mă nasc eu, mama era în munte cu vitele. Nu ave cum să coboare de-acolo, când or început chinurile facerii. Aşa că eu m-am născut acolo, numa’ cu o moaşă de-a moşit. Şi ţân minte: mi-a tăiat buricu’ pe cetină, pe butuc de brad, cu o săcure de-o avută la ei. Asta e tot ce pot să vă zic, Doam­ne, ajută-ne şi nu ne lăsa. Bătrâneţea asta nu îmi mai dă mintea limpede. Iaca, poate de-aceea tătă viaţa eu nu­ma’ pe sub cetine am umblat şi numa’ pe munte cu oile. Prima noapte din viaţa me am dormit-o pe pat de frunze, la sânu’ maicii, sub ceriu liber şi cu ochii după stele. Alta nu ştiu să vă spui amu, Doamne, nu ne lăsa”. După ce îşi sprijină bota de perete, Moş Părău se întinde la loc, în pat. Îşi trage clopul pe ochi, de parcă ar dormi în poiană şi n-ar vrea să-l deranjeze lumina. Eu mă ridic şi ies încetişor. În­chid cu grijă uşa casei, veche de două sute de ani, şi parcă zidurile ei freamătă şi foşnesc întocmai ca o pădure de  brad din Retezat.

Publicat inițial în ,,Formula AS”-nr.1028 din  2012

scris de Cătălin Manole