Director WWF-România
MAGOR CSIBI
– Organizaţia dumneavoastră, WWF (World Wide Fund for Nature) a avut anul trecut o campanie intensă de salvare a pădurilor virgine. O parte a cititorilor noştri v-au urmărit acţiunile şi v-au susţinut. Cum s-a finalizat acest proiect?
– Campania Salvaţi pădurile virgine este o poveste cu final fericit! Succesul se datorează, în primul rând, celor peste o sută de mii de oameni care au semnat petiţia noastră, printre care se numără, fără îndoială, şi cititorii revistei dumneavoastră. Le mulţumim, pentru că împreună am reuşit să facem ceva extraordinar şi fără precedent în România: am obţinut un ordin de ministru care defineşte clar criteriile de identificare a pădurilor virgine şi care conferă pădurilor virgine identificate statutul de păduri strict protejate. A fost un model clasic de campanie: am identificat şi analizat problema, am oferit soluţia celor în măsură să o aplice şi, în cele din urmă, am obţinut rezolvarea. Ce a făcut diferenţa a fost implicarea oamenilor: de la cei care au înţeles mesajul nostru şi au semnat petiţia, la partenerii şi ambasadorii noştri, care au avut încredere în noi şi ne-au sprijinit până la capăt. Solidaritatea românilor în acest demers a fost cu adevărat exemplară.
– Din exterior o organizaţie precum WWF, care luptă pentru conservarea mediului, pare o echipă de entuziaşti iubitori de natură care se încăpăţânează să apere pădurile şi fluturii. E mai complicat de atât?
– Sigur că e mai complicat, pentru că pe lângă entuziasm, e nevoie şi de foarte multă muncă şi experienţă. De exemplu, această campanie de salvare a pădurilor virgine s-a construit în urma muncii titanice de ani de zile, a unei echipe formate numai din experţi în silvicultură. Ce s-a vede la televizor sau în ziare a fost doar vârful icebergului. Am luat de partea noastră nu doar absolvenţi de Silvicultură, dar şi pădurari, foşti inspectori silvici sau foşti angajaţi de vârf din industria prelucrării lemnului, unde se ştie valoarea lemnului ca afacere. A fost o luptă dură, bazată pe multă expertiză, şi pot afirma că noi, ca şi organizaţie, suntem foarte bine acoperiţi pe zona pădurilor. Altfel nu am fi reuşit să ne impunem punctul de vedere în cazul pădurilor virgine. O altă provocare grea o reprezintă noul Cod Silvic. Anul trecut, am reuşit să îl retrimitem de trei ori în Parlament. Oricum, modificările din Codul Silvic, amendamentele pentru care noi ne-am luptat, nu erau nişte greşeli de începători sau nişte detalii uitate din întâmplare în acele acte. Erau modificări de mare fineţe, plasate în puncte cheie, ce lăsau loc pentru interpretări, permiţând tăieri mai multe, în mai puţin timp, sau care ignorau protejarea biodiversităţii. A fost nevoie de specialişti foarte buni care să descopere în lege aceste lucruri aparent mărunte, ce aduc, de fapt, mai târziu, prejudicii naturii. Şi mai e ceva. Nu putem să să cerem o măsură şi să pornim o campanie fără să fim foarte bine documentaţi, pentru că riscăm să facem mai mult rău decât bine. Noi ne-am înarmat cu toate argumentele înainte de a porni o campanie sau în orice alt demers.
– Cum vă alegeţi tema campaniilor şi care sunt ele acum? Sînt probleme pe care le consideraţi prioritare pentru natura din România sau aveţi alte criterii?
Ora Pământului la Bistriţa
– La WWF ne-am stabilit două direcţii strategice. Dacă te uiţi la România, pe hartă, vezi două lucruri evidente, chiar dacă nu cunoşti geografia ţării: Carpaţii şi Dunărea. De aceea, avem două programe ample: unul pe Dunăre şi afluenţii săi şi Deltă şi altul pe Carpaţi – păduri şi arii protejate. La aceste lucruri se mai adaugă o a treia direcţie oarecum orizontală, ce presupune stimularea tranziţiei către o economie verde, care include valoarea bunurilor şi serviciilor pe care natura ni le oferă şi de care depindem în luarea deciziilor de dezvoltare pentru a evita impactul proiectelor de infrastructură (navigaţie, transport terestru, generare de energie), care pot veni în contradicţie cu obiectivele de conservare. În general, demarăm proiecte şi campanii în care avem expertiză şi putem schimba lucrurile în bine. De exemplu, în zona Carpaţilor ne ocupăm de păduri şi arii protejate, dar şi de ursul brun, o specie emblematică, aflată în vârful lanţului trofic. Protejând urşii şi habitatele lor, avem grijă şi de celelalte specii din pădure, menţinând echilibrul natural. Specialiştii noştri monitorizează prin GPS şi camere cu infraroşu traseele de migraţie ale ursului brun din Maramureş. Încearcă, în felul ăsta, să afle care sunt habitatele lor, obiceiurile de zi cu zi ale ursului şi alte informaţii extrem de folositoare. În felul acesta sperăm să înţelegem mai bine ursul ca şi specie, lucru care ne va ajuta în munca de conservare, dar ajutăm şi comunitatea locală. Prin intermediul datelor culese de noi, localnicii află ce zone trebuie protejate sau evitate. Sunt foarte multe mituri şi ştiri false legate de ursul brun în România şi încercăm, prin acest proiect, să le demontăm. Cât despre păduri, am cîştigat o bătălie, dar războiul continuă.
– De 10 ani promovăm în România un model de gospodărire resonsabilă a pădurilor, prin implementarea unui sistem de certificare voluntar şi independent numit FSC (Forest Stewardship Council). Certificarea managementului forestier în sistem FSC este un proces prin care, în urma unui audit, o organizaţie independentă confirmă faptul ca o pădure este gospodărită în conformitate cu un standard care, pe lângă elementul economic, urmăreşte în egală măsură şi cel social sau de mediu.
– Certificarea este, în primul rând, bazată pe un mecanism de piaţă; există o cerere din ce în ce mai mare din partea consumatorilor pentru produse care sunt obţinute respectând mai mult pădurile şi mediul, aşa că au apărut din ce în ce mai multe companii care răspund la această cerere. Decizia de intrare în procesul de certificare este în general legată de obţinerea unor avantaje, cum ar fi accesul pe noi pieţe a lemnului certificat sau menţinerea pe pieţele existente, însă în acest caz avantajul economic vine şi în sprijinul pădurilor, promovând standarde de gestionare mai potrivite.
Deseori companiile pot obţine un preţ mai bun pentru produsele ce poartă sigla FSC. De retinut însă că acest lucru se întâmplă de obicei în cazul în care cererea este mare şi consumatorul informat.
Cine doreşte să obţină acest standard acceptă şi alte norme mai stricte decât normele impuse de legislaţia românească şi va fi verificat nu doar de stat, ci şi de o companie de audit independentă. Oamenii, mai ales cei din Vest, încep să devină foarte preocupaţi de unde vine lemnul tăiat pe care ei îl achiţionează în diferite forme, de la hârtie la mobilier şi alte produse din lemn. Ei vor să ştie dacă acel lemn are certificat FSC, adică dacă a fost tăiat cu responsabilitate faţă de natură şi comunităţi. E foarte greu să pătrunzi acum pe o piaţă occidentală fără acest certificat. În prezent, în România avem deja aproximativ 788 de mii de hectare certificate, iar 1,7 milioane aşteaptă certificarea, totalizând mai bine de o treime din suprafaţa totală a pădurilor.
– Şi pe cealaltă direcţie a dumneavoastră, apele din România, lucrurile stau mai bine sau situaţia este la fel de încâlcită cum a fost şi cu pădurile?
Sturionul pe înţelesul tuturor
– Anul acesta va fi pentru noi dedicat în primul rând râurilor, cu accent pe râurile de munte, despre care românii ştiu foarte puţine lucruri, din păcate şi care sunt în pericol. În România, se vorbeşte foarte puţin despre rolul râurilor şi al luncilor acestora, despre accesul la apă potabilă sau alte beneficii pe care râurile în stare naturală le generează. Vom derula o campanie prin care să cunoaştem mai bine râurile şi problemele lor şi apoi pentru a identifica soluţii pentru protejarea lor. Noi încă urmăm modelul de inginerie al anilor 60-70, care spune că apele curgătoare trebuie să fie controlate de om prin baraje, diguri, betonerea malurilor, tăierea pădurilor de luncă etc. Astăzi, se poate vedea că a fost o greşeală. De exemplu, în anii ’70, luncile inundabile au fost ameliorate în proporţie de 80% şi acolo se vede foarte bine că a fost o greşeală. Odată ce împiedici apa să mai inunde lunca, în mod natural, încep să dispară plante, păsări, peşti, întregul ecosistem este afectat, ca să nu mai vorbim de oameni. Tot aici intră şi planurile pentru irigaţii şi o agricultură mai performantă care nu trebuie să vină pe cheltuiala râurilor, prin pierderea funcţiilor lor ecologice. Vom încerca şi în acest caz să facem un proiect model, prin care să demonstrăm că nu e nevoie de baraje şi betoane sau alte investiţii costisitoare pentru a gestiona apele unui râu în mod eficient. În plus, aşa cum ursul e cel mai important animal în pădure, în cazul speciilor de apă dulce, în capul listei stau sturionii. Încercăm să transmitem către public o informare mai bună, o cunoaştere mai bună a acestor peşti, care să apropie acest animal minunat de oameni. E de menţionat, de exemplu, faptul că sturionii sunt consideraţi fosile vii, datând din Jurasic, deci este probabil ultimul dinozaur cu care suntem contemporani. Şi nu este important doar din punctul de vedere al naturii sau al curiozităţii. Fără sturioni, multe comunităţi locale ar supravieţui foarte greu, traiul lor bazându-se pe carnea şi caviarul său, ambele având o valoare economică foarte mare. Înainte era o coabitare bună între pescari şi sturioni, însă lucrurile au derapat şi sturionii sunt ameninţaţi cu dispariţia, mai ales prin braconaj, întreruperea căilor de migraţie prin contruirea barajelor pe Dunăre, poluare. Braconierii se folosesc de orice portiţă. Din 2006, în România pescuitul la sturioni se poate face doar în scopuri ştiinţifice şi brusc au apărut foarte mulţi „cercetători”. Dacă mergem de la Brăila cu bacul, sigur o să întâlnim vânzători de caviar. Interzicerea pescuitului a fost o măsură necesară, un pas important în conservarea acestor specii dar din păcate, s-a omis impactul social şi asupra economiei locale, în special în comunităţile de pescari semnificativ dependente de această resursă. WWF a realizat un studiu privind sursa caviarului de pe piaţă. Practic, am luat mostre de caviar de la restaurante din Bucureşti şi din deltă şi le-am trimis la analize în Austria, ca să aflăm cât din caviarul aflat pe piaţă provine din crescătorii şi cât de la sturionii sălbatici. De multe ori, vânzătorii se acoperă, spunând că produsele provin din crescătorie, când, de fapt, este sturion sălbatic, provenit din braconaj.
– În Maramureş aveţi un proiect model, care oferă alternative şi strategii de economie verde şi prin încurajarea tradiţiilor. Ce legătură există între proiectele de conservare a naturii şi ideea de conservare a tradiţiei?
– Nu poţi să faci conservare a naturii fără să creezi oportunităţi pentru comunitatea locală. Nu poţi doar să le interzici oamenilor să se atingă de natură, să nu taie pădurea, să nu vâneze, fără să nu le oferi sau măcar să le indici o alternativă. Dacă nu le explici concret care este şansa de a avea o natură curată şi protejată, nu rezolvi nimic. De aceea, de aproape opt ani construim un program pilot în Maramureş. Acolo le explicăm oamenilor că pădurile şi natura ne oferă nişte beneficii, aşa-numitele servicii de mediu, de care depindem pentru a trăi şi a dezvolta afacerile, dar pe care de multe ori nu le plătim, pentru că nu ne cunoaştem valoarea adevărată sau nu exista mecanisme de finanţare puse la punct pentru menţinerea ecosistemelor în stare funcţională. În Maramureş am dat, în urmă cu câţiva ani, 26 de vaci unor localnici, ca să arătăm că păşunatul extensiv poate să fie foarte benefic pentru natură. Apoi avem acest trend bio, înclinaţia către produsele mai sănătoase, mai naturale, produsele tradiţionale fiind foarte apreciate. Pentru ca o economie verde să funcţioneze va trebui nu numai să reorganizăm producţia de materiale bazată pe principiul reciclării, ci să regândim şi practicile pentru a eficientiza utilizarea resurselor naturale. De multe ori, tradiţia ne arata soluţia aşa cum este cu practicile agricole de tip extensiv care în Maramureş au contribuit la păstrarea terenurilor cu valoare naturală ridicată. Încercăm să arătăm că aceste tradiţii trebuie apreciate, păstrate, conservate. Promovăm ecoturismul în care vii şi te bucuri de natură şi cultura aşa cum sunt, fără să schimbi locul. În particular, facilitam un partenariat între autorităţi publice locale, administratorii ariilor naturale protejate şi sectorul privat şi încercăm să creăm, împreună, o viziune fără o dezvoltare „pe verticală”, de pildă cu hoteluri mari, ci un turism „pe orizontală”, bazat pe o reţea de servicii de calitate. Mai mult, lucrăm alături de localnici la o ofertă pentru turiştii din străinătate, cu trasee şi activităţi în natură, pentru a le oferi o experienţă cu meşteşugari tradiţionali, mici fermieri şi experţii noştri care pot explica legătura strânsă între om şi natură. Îi ducem să vadă sculpturile în lemn, cum se fabrică clopul maramureşean, cum se produce horinca şi cum funcţionează vâltoarea şi moară cu apă. Apoi îi vom însoţi în natură, în pădure, să poată vedea ursul în sălbăticie. În felul acesta vor înţelege şi localnicii că ursul viu este mai important şi mai valoros decât ursul împuşcat. Dacă vom reuşi să finalizăm acest proiect, oamenii vor vedea că pot câştiga bine, respectând natura şi tradiţia. Eu nu cred că există oameni care vor cu orice chip să distrugă. Majoritatea o fac pentru că au nevoie să obţină un venit de undeva. Lor încercăm să le explicăm că ce tai azi nu mai poţi să tai mâine şi că ceea ce este vechi, crescut în timp, este foarte valoros. Până când oamenii nu văd, printr-un exemplu concret, că traiul în mod tradiţional şi responsabil faţă de natură şi resurse poate să fie profitabil şi că se pot face bani şi din altceva decât din tăierea pădurilor şi distrugerea râurilor, le explicăm degeaba cât de frumoasă e natura.
– Şi o ultimă întrebare. WWF a iniţiat la nivel mondial acest eveniment numit Ora Pământului, prin care într-o anumită zi oamenii sting lumina timp de o oră pentru a face economie de electricitate. Ce aţi obţinut prin această campanie sau care este mai exact scopul ei?
Raiul pădurilor virgine (Foto: Florian Andreescu)
– Ora Pământului, sau Earth Hour, este evenimentul emblematic al organizaţiei noastre, ajuns deja la a şaptea ediţie la nivel global. În timp, a devenit cea mai mare mişcare de mediu din istorie şi, dacă privim în ziua respectivă la televizor, vedem că este reflectat ca şi revelionul, toate televiziunile anunţă că în Sydney s-au stins luminile şi apoi poţi urmări cum se sting luminile pe tot globul. Noi ce propunem nu e doar o economie de electricitate. Stingerea luminilor este ste un gest simbolic, de solidaritate cu mişcare globală, prin care oamenii spun, de fapt, că le pasă de planetă pe care trăiesc. În România încercăm să îi dăm o valoare în plus. Anul trecut am iniţiat Competiţia pentru Capitala Earth Hour, în cadrul căreia evaluăm performanţele oraşelor în domeniul mediului înconjurător. Criteriile cuprind: gestionarea deşeurilor, politicile locale legate de mediu, nivelul de dezvoltare a infrastructurii de transport în comun şi a pistelor de biciclete, eficienţa energetică, implicarea comunităţii locale în campanii de informare etc. Anul trecut, în urma unei competiţii strânse între 20 de oraşe din toate regiunile ţării şi a unei finale în care s-au întrecut Bistriţa, Iaşi şi Timişoara, a câştigat Bistriţa, un oraş mic, dar cu oameni foarte activi, care s-au mobilizat în mod exemplar. În seara Earth Hour, pe 31 martie, a fost ceva magic, toţi oamenii au ieşit din case şi au venit la evenimentul din centru. A fost o adevărată sărbătoare, iar oamenii au dat un semnal foarte clar: nu numai că în finala competiţiei au strâns în acea zi un munte de peturi, 17 tone mai exact, dar timp de un an au arătat că iubesc o natură curată şi că le pasă. Au depăşit astfel oraşe mari, precum Timişoara sau Iaşiul. Avem nevoie de astfel de evenimente, de asemenea atmosferă de sărbătoare, în care timp de o oră să nu ne gândim la nimic altceva decât la faptul că pământul ne oferă resurse în mod necondiţionat, fără de care nu am exista.
