Sărbătoare în vârful munţilor – GĂRÂNA

Cântând prin ploaie

A fost primul an în care am mers la Festivalul de Jazz de la Gărâna. Ştiam de el, auzisem că este un loc special şi un eveniment extraordinar, dar primele im­presii n-au fost grozave. Mergând prin munţi noaptea, pe un drum rupt, plin de gropi şi noroaie şi fără niciun indicator, mă întrebam dacă a fost totuşi o idee bună să vin. Iar când la radioul local, pe care îl ascultam în maşină şi care bâzâia cu în­treruperi în difuzoare, o voce solemnă anunţa că spec­tatorii de la Gărâna se află în siguranţă, pentru că patrule de voluntari au grijă să nu se apropie lupii de cor­turile turiştilor, m-am între­bat, în hurducăiala cumplită a drumului, de ce Dumne­zeu merg în creierii Mun­ţilor Semenicului, să ascult jazz, când puteam foarte bine să o fac şi acasă, liniş­tit, pe canapea?
Însă imediat ce am ajuns în Gărâna, am înţeles. A fost suficient să mă amestec în mulţimea care mergea către primul concert ca să înţeleg că ce se întâmplă în răcoarea Munţilor Semenic este mai mult decât „încă un festi­val”. Puştani în jeanşi, pă­rinţi hippioţi, cu părul lung şi copiii pe umeri sau fa­milii îmbrăcate cu o eleganţă dis­cretă, toţi erau legaţi într-un soi de solidaritate, erau în­văluiţi de un spirit comun, foarte asemănător cu cel din satul 2 Mai, de pe litoral, înainte de comunism, sau cu cel de la Vama Veche, după revoluţie. Cred că ceea ce era comun pe feţele acestor oameni era bucuria libertăţii şi bucuria de a trăi un act cultural în mod firesc, ca pe o zi de vacanţă. O norma­litate pe care nu o întâlneşti prea des. Iar când ploaia a început să cadă mărunt şi, în ciu­da noroiului, oamenii erau veseli şi binedispuşi, mi s-a pă­rut că am ajuns la un soi de Woodstock românesc. Dincolo de orice inconvenient, peste Po­iana Lupului din Gărâna răsu­nau tobele lui Zakir Hussain, cel mai bun percuţionist de jazz din lume, şi saxofonul marelui Charles Lloyd, despre care n-ai fi crezut niciodată că va veni să creeze delir mu­zi­cal, într-un sat ro­mânesc. Să îi văd pe aceşti doi mari muzicieni, pe sce­na unei localităţi pierdute în munţii României, a fost marea surpriză a serii. Dar, aşa cum aveam să văd în serile următoare, era doar prima.

 

Începutul

Aşa a început ediţia din acest an a Festivalului de Jazz de la Gărâna. Şi este cea de-a XVII-a ediţie! De aproape două decenii, oame­nii se întâlnesc aici, în aceeaşi atmosferă ex­traordinară, şi ascultă cea mai bună muzică a momentului. Zecile de pen­siuni sunt pline în toate satele din împrejurimi. Nu găseşti nici măcar un loc să îţi pui cortul, până sus, pe vârful dea­lului, şi până în cea mai pierdută văioagă: totul e ocu­pat de acest trib vesel şi fericit al ascultătorilor de jazz. Coa­da la bilete e de zeci de per­soane. Aşteaptă în soare sau în ploaie. Oare aşa a fost şi în primele ediţii? Începuturile şi le aminteşte un domn cu ochi albaştri şi o barbă albă, bonom şi plin de vervă. El vinde cel mai bun gulaş din Gă­râna şi toată lumea îl cu­noaşte şi îl salută: George Tăuş. „În urmă cu aproape douăzeci de ani, eu m-am apu­cat să fac aici, în zonă, prima pensiune. Hanul «La Răscruce» se chema. Nu era nimic pe-aici. Zile la rând stăteam şi mă uitam în lungul drumului, cu speranţa că o să apară vreun client. Au venit la mine câţiva prieteni, şi ei împătimiţi şi iubitori de jazz, şi într-o seară, am zis să cân­tăm ceva. Am improvizat o scenă în depozitul de lemne. Am zis să facem să fie un pic festiv, aşa că am pus un afiş cu doi ochi mari şi am agă­ţat câteva discuri din colecţia mea. Pe câteva scânduri, stăteam noi, în faţa scenei, lângă ceaunul cu gulaş, şi tot noi urcam şi pe scenă, pe rând. Eram o gaşcă de prieteni şi ne simţeam bine. Am zis să mai facem şi anul următor o astfel de petrecere. Numai că, anul următor, au mai venit şi prietenii prietenilor. Aşa se face că, în doar câţiva ani, nu mai era loc în curtea hanului şi nici pe drum. Atunci, am decis să ridicăm o scenă mai mare, asta pe care o vedeţi şi acum. A devenit un succes formidabil, un fenomen, aş zice. Nu ne-am aşteptat la aşa ceva niciodată. Nici la public şi nici la marile nume de pe scenă. Nici nu puteam să visăm la început că, pe scena din satul Gărâna, ar putea să urce Gar­barek sau Stein sau Lloyd. Am pierdut intimitatea petrecerilor noastre, dar am câştigat un mare festival”.

 

Invitaţi celebri

 

Ziua, poţi să te plimbi pe munţi şi să culegi afine sau să trândăveşti la răcoarea pădurii. Poţi să faci o baie în lacul Trei Ape, ce se întinde până sub poalele brazilor. Sau, pur şi simplu, faci o plimbare prin Gărâna, unul din­tre cele mai frumoase sate de munte ale României, care şi-a păstrat încă strălucirea timpurilor când era lo­cuit doar de nemţii veniţi din Boemia. Orice ai face ziua, cu sigu­ranţă că seara te aşteaptă pe scenă cea mai bună muzică de jazz, adusă de Marius Giura din toate colţurile lumii. În câteva seri, au cântat pe scena de la Gărâna muzicieni excepţio­nali, veniţi din Norvegia, Polonia, Italia, Anglia, Ame­rica sau Israel. În a doua zi a festi­valului, a urcat pe scenă Arild Andersen, celebrul con­­trabasist norvegian, care a făcut parte în

anii ’60 din Jan Garbarek Quartet. A cân­tat nu doar bucăţi clasice, ci şi piese cu teme muzicale din folclorul norvegian, me­lo­dii ce veneau parcă de departe şi în care se simţea stranietatea nordului. Dar tot din Norvegia a cântat şi o trupă tânără, în mod sur­prinzător cunoscută şi aştep­tată de publicul românesc: In the Country. Au adus un jazz în afara oricăror standarde, cu multe influenţe rock şi cu o personalitate inconfun­dabilă. Morten Qvenild, liderul trupei, mărturisea: „Pen­tru mine, mu­zica este un puternic instrument emo­ţional, dar nu ştiu de ce. Îmi place să cred că muzica este un soi de limbă secretă, un loc în care mă pot ex­prima şi conecta cu alţi oameni într-un fel intim şi plin de sens, transmiţându-le lucruri pe care altfel, în cu­vinte, nu le pot transmite. Lucrurile se schimbă, se dez­voltă tot timpul, dar încercăm să facem totul cu dra­goste”.
Probabil, revelaţia festivalului au fost polonezii de la Audiofeeling Band, care au ridicat publicul în picioare. De o vitalitate şi o forţă extraordinare, datorate, poate, şi faptului că este o trupă foarte tânără (niciun membru neavând mai mult de 25 de ani), polonezii au cântat un jazz modern, în care găseai însă şi un pic de muzică clasică şi folclor balcanic, dar şi influenţe electro. Au fost momente extraordinare şi alături de jazz-rock-ul israelienilor de la Peter Werthmeier Quartet, dar şi alături de acordurile delicate ale pianistului Bugge Wessetoft.

 

România la înălţime

Printre trupele străine, şi-au găsit locul pe scena festivalului şi câteva grupuri din România. Au fost la înălţime, şi publicul i-a aplaudat îndelung. Primii ro­mâni care au cântat au fost cei de la ansamblul de per­cuţie Prezent. Trupa a fost înfiinţată în 2001, de pro­fesorii Lucia şi Mario Florescu, profesori ai Liceului „Sa­bin Drăgoi” din Arad. Concertul lor a fost extraor­di­nar, tinerii de doar 12-18 ani reuşind să creeze o at­mosferă specială, cu instrumentele lor mai puţin obiş­nuite (marimba, vibrafon, djembe, congos etc.). Acor­durile româneşti ce s-au regăsit în melodiile lor au ridi­cat publicul în picioare. La final, au fost aclamaţi mi­nute în şir, pe bună dreptate. O altă prezenţă românească de succes a fost Luiza Zan. Recitalul ei a părut prea scurt, pentru aşteptarea şi bucuria fanilor de a o asculta. A fost însoţită pe scenă de Rick Condit, saxofonist de excepţie, care a cântat şi alături de Ella Fitzgerald. „Am fost din primele ediţii ale festivalului la han. Acum mi se pare că festivalul nu mai este un adolescent rebel, este un matur. Aici e o atmosferă minunată. E o întreagă experienţă, extrem de bogată, care nu conţine doar muzică, ci foarte multă comunicare. Am cunoscut oameni interesanţi, am fost pe munte şi am şi cântat. Muzica este viaţă, este o transcriere a vieţii în plan melodic şi, de aceea, ce trăieşti cu cei de lângă tine este foarte important. Fap­tul că la Gărâna sunt tot mai mulţi oameni în fiecare an îţi aduce zâmbetul pe buze, mai ales când ştii de unde s-a pornit. Publicul e foarte darnic, poate şi pentru că este un festival atipic. I-am văzut ascultând probele de sunet şi aplaudând ca la spectacol. Zona este incredibilă. Acum locuiesc la staţia meteo de pe Muntele Semenic şi este o privelişte uluitoare. Natura şi oamenii de la Gărâna mă încarcă, îmi dau o energie extraordinară”, mi-a declarat timida Luiza, cu sigu­ranţă, o mare voce a României.

În culise

Rudy. Aşa îl ştie şi îl salută toată lumea care vine dimineaţa să îşi bea cafeaua „La Scenă”. Îl vezi mereu cu staţia de emisie-recepţie în mână, îmbrăcat cu un tricou lejer. La prima oră a zilei, duce cu tractorul tom­beroanele cu gunoi, intervine imediat unde apare o pro­blemă, fie că este o pană de curent sau o ţeavă spartă. El este creierul maşinăriei administrative la Poiana Lupu­lui, omul care are grijă ca celor aproape 15 mii de oa­meni (atâţia au fost anul acesta, pe parcursul celor patru zile de concerte) să nu le lipsească nimic. Să asiguri tot ce trebuie unui public atât de numeros, în vârful mun­te­lui, este o provocare, pe care doar un neamţ bine orga­nizat o poate duce. „Şi acum, ca şi în copilă­rie, când pe aceste locuri veneam cu caii la păscut, dorm doar câteva ore pe noapte. Aerul de la Gărâna este atât de bun şi de odihnitor! Aş zice că acest festival are doi mari actori. Marius Giura, care se ocupă de partea de artişti, caută sponsori etc. Şi eu, care mă ocup de infra­structură: terenul, scena, curentul, curăţe­nia, comer­cianţii şi tarabele şi mai ales apa, care este o problemă. Eu pot să vă spun că în fiecare an e mai bine şi încer­căm să învăţăm din greşeli. A fost o idee foarte bună să mutăm comercianţii în spate. Încercăm să devenim cât mai eficienţi şi să ne ridicăm la înălţi­mea aşteptărilor. Publicul este de la an la an mai bun. Nu ştiu dacă nea­părat mai cult, dar am tot respectul. În prima zi, i-am văzut cum stăteau la coadă, de la casa de bilete până în şosea, pe o ploaie torenţială. Cum să nu te străduieşti pentru un astfel de public? Curăţenia în poiană s-a îmbunătăţit. Am avut «omuleţi verzi», câţiva ani la rând, şi ei au explicat respectul pentru natură. Am pus multe tomberoane şi e foarte bine. Mai avem de rezolvat cu peturile. În rest… încerc să mă bucur de muzică, în timp ce fac treabă. Cineva trebuie să asigure locul acesta şi mă bucur că sunt eu”, îmi spune Rudy şi plea­că grăbit să mai rezolve ceva.
În fiecare seară, după concert, oamenii se retrag la locurile de cazare. Majoritatea celor veniţi stau la cort. După miezul nopţii, vezi prin poieni cum sclipeşte câte un foc şi oamenii încă mai stau să cânte la chitară sau să fredoneze din acordurile scenei. Alţii stau doar întinşi în iarbă şi privesc stelele, rotindu-se printre vârfurile brazilor. Ai impresia că, pentru câteva zile, o mare fami­lie sau un mare trib s-a aşezat pe văile munţilor şi de-a lungul pâraielor. Să adormi cu susurul izvoarelor, să priveşti în răcoarea nopţii stelele până ce zorii le to­pesc… şi aceste lucruri înseamnă tot Festivalul de Jazz de la Gărâna. Muzica nopţii, venită din străfundurile muntelui, e scăldată de lumina albă a lunii. Doar jazz.

Satul Gărâna

Alb. Albastru. Verde. Gri. Acestea sunt culorile satu­lui Gărâna, unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am văzut în România. Şi nu este doar vorba de culo­rile bine alese şi păs­trate în tradiţia locului. Fiecare casă pare o poveste în sine, are per­sonalitatea ei, dată fie de obloanele vechi, fie de poarta specială, fie de faţada restaurată ca odinioară. Un sat cu uliţe largi, aerisite, cu case îngriji­te, încât par nou-nouţe, deşi au mai bine de o sută de ani. Aproape că nu există fereastră sau poartă fără flori. Iarba e tunsă atent şi niciun detaliu nu e la întâmplare, fie el o căsuţă poştală sau un număr pus pe zidul casei. Simţi că spiritul lo­cului este nemţesc, de ordi­ne şi disciplină, amestecat însă cu ceva ce vine de pe dealurile din împrejurimi. O frumuseţe coborâtă parcă din poienile munţilor ce înconjoară satul, o simpli­tate şi o nostalgie păstrate de când Gărâna era un sat de munte, în care oamenii trăiau împreună cu natura, învăţând de la ea. De fapt, aşa s-a şi născut Gărâna, dintr-o comuniune şi o dra­goste a oamenilor cu aceste locuri destul de aspre. Pe la 1800, au fost aduşi de către imperiul Austro-Ungar o mână de ţărani din Boemia şi lăsaţi în creierii munţilor, aşa cum bănăţenii au fost lăsaţi mai târziu în Bărăgan: fără nimic, doar cu domici­liul obligatoriu şi cu ordinul de a munci. Au pornit de la zero, au îm­blân­zit natura şi au ridicat unul dintre cele mai fru­moa­se sate. Pentru că oa­menii din jur nu le puteau spune boemi, le-au spus poemi, şi, în timp, i-au stri­gat pe scurt pemi. Gărâ­na este satul pemilor, oa­meni tari, mândri şi foarte mun­citori. După revoluţia din 1989, majoritatea pemi­lor au plecat în Austria sau Germania. Se întorc însă în fiecare vară la căsuţa pă­rin­tească. Se întorc plini de nostalgie şi de dor, în satul care va însemna pentru ei, totdeauna, începutul, rădă­cina.

Ana