Raiul de la facerea lumii: Pădurea virgină de la Şinca

Formula AS în Munţii Făgăraşului

– La poalele Făgăraşilor, în satul Şinca, se află o pădure veche şi neatinsă, căreia i s-a dus vestea peste mări şi ţări. O pădure virgină! Frumuseţea şi unicitatea ei au făcut-o pretendentă la declara­rea ei drept „patrimoniu UNESCO”, cea mai înaltă dis­tinc­ţie pentru un loc natural. Turiştii străini vin în ade­vărate pelerinaje aici, ca să vadă pădurea neatinsă de la facerea ei, o minune ce la ei s-a pierdut –

 

 

Pădurarul

„Stăteam şi mă gândeam: în ce m-am băgat?! Fusese furtună şi erau nişte brazi doborâţi, scoşi din rădăcină şi trântiţi la pământ de vânt, nişte exemplare de nu puteam să le trec cu piciorul! Aşa, culcaţi, erau mai înalţi ca un stat de om, aveau aproape doi metri! Încercam să ocolesc câte unul, dar avea zeci de metri lungime, şi când, în sfârşit, reuşeam să ajung la cap, mă trezeam în faţă cu altul mai mare şi mai lung!”, îmi spune pădurarul Gheor­ghe Roman, cu privirea pierdută în amin­tiri, de parcă mi-ar povesti un vis.
Stăm amândoi în bucătărioara casei sale din Şinca Nouă şi, în timp ce sorbim din cafele, aflu cum a descoperit el, în tinereţe, ceea ce azi toată lumea cunoaşte ca fiind „pădurea virgină de la Şinca”.

Era în 1982, şi pe atunci, tânărul Gheor­­ghe credea că ştie totul despre pă­du­rea la umbra căreia copilărise. De-asta se şi făcuse pădurar, din dragoste pentru munţii Făgăraşului şi pentru pădurile lor. În noaptea aceea din „opzejdoi”, un direc­tor l-a trimis pe înserat, să urce de la cota 700, la refugiul de la cota 2200. A accep­tat misiunea cu acel curaj tipic tinereţii, şi în plus, avea arma la el şi cunoştea destul de bine muntele. A luat-o, totuşi, pe cel mai sigur drum: a ţinut în sus pe o muchie a muntelui, convins că în felul ăsta nu se poate rătăci. „Numai că, vedeţi dumnea­voastră, orăşenii se gândesc mereu la o pădure neumblată, sau virgină cum îi spune acum, mai mult ca la o frumuseţe neatinsă, ce amin­teşte de paradis şi cam atât. Or, pădurea neum­blată are felu­rile ei vechi de a fi, că şi-a păstrat şi sălbăticia. Pădu­rea virgină nu e doar un parc frumos, în care te plimbi pe potecă, după cum cred turiştii. E un loc al supra­vieţuirii, şi te poate înşfăca fără nicio părere de rău, aşa cum ia lupul în colţi puiul de că­prioară. Credeam că le ştiu pe toate şi m-am trezit tre­murând în noapte, cu arma în mână, rătăcit în mij­locul unei păduri cum nu credeam că există. Din bez­nă îmi ieşeau în cale fagi enormi, ca nişte dihănii, brazi uriaşi, cât nu pu­teau să îi cuprindă doi-trei oa­meni, şi toată vegetaţia atât de diferită şi de încâlcită, de parcă anume se străduia să mă piardă acolo. Am ajuns dimineaţa la refugiu, mai mult mort decât viu. A doua zi, am anun­ţat inginerii silvici şi am fost împreună să vadă şi ei copacii aceia uriaşi. Aşa am aflat că partea aceea de pădure fusese atât de izolată şi cu un acces atât de dificil, încât nimeni nu umblase pe acolo şi foarte puţini ştiau de fapt că exista”.
Astăzi, locurile în care el era să îşi piardă viaţa au devenit loc de pelerinaj pentru cei ce vor să vadă natura aşa cum a fost lăsată de Dumnezeu. Olandezi, nemţi, austrieci sau elveţieni vin la Şinca şi păşesc smerit, minunându-se de această minune a pădurilor româneşti. Şi mulţi dintre ei nu sunt doar simpli iubi­tori de natură, ci cercetători care cunosc bine pădurile Europei. Vin cu toţii de la distanţe de mii de kilometri, doar pentru a sta câteva ore în aceste locuri magice ale Ţării Făgăraşului, ce vor fi declarate, în curând, monument UNESCO, cea mai înaltă distincţie pe care o poate primi un loc natural.

 

Directorul

Şi totuşi, ce face ca această pădure să fie atât de specială? Doar faptul că nu a fost umblată şi tăiată de oameni? Ce poţi vedea aici şi nu găseşti în altă parte? Mi-am luat tovarăş de drum Făgăraşul, cu zăpezile de pe stâncile lui strălucind în soare ca un diamant şi m-am îndreptat către satul Şercaia, unde trăieşte Sorin Urdea, omul care ţine în mână aceste păduri speciale, de la poalele munţilor.
Bărbat masiv, cu vorba rară şi apăsată, domnul Sorin îmi explică cum de pădurile Şincăi au ajuns o atracţie europeană şi mondială recunoscută la cel mai înalt nivel.
„În primul rând, a fost un noroc: pur şi simplu, zona pădurii virgine are un acces atât de dificil, încât s-a amânat exploatarea ei în perioada comunistă. Du­pă revoluţie, a venit o fundaţie olandeză, şi împreună cu domnul Iovu Biriş şi cei de la WWF, ne-au făcut conştienţi de valoarea tezaurului pe care îl aveam în ogradă, fără să ştim. Pe de o parte, a fost şi un calcul prag­ma­tic al nostru: pădu­rea nu are o mare valoare economică, pentru că are foarte mult lemn mort sau de calitate slabă, fiind plin de scorburi şi putregaiuri. Însă valoarea ştiinţifică este extraordinară, pen­tru că aşa ceva nu mai găseşti în Eu­ropa decât foarte rar. Săptămâna trecută am avut o delegaţie din Germania. Au ve­nit şi ştiau tot despre zona noastră, vroiau doar să o vadă şi în realitate. Printre specialişti, era şi o doamnă de 82 de ani, fost parlamentar german, care se plimba şi plân­gea de bucurie că aşa ceva mai există. Singurul nos­tru merit este că ne-am străduit să păstrăm ceea ce ne-a dat Dumnezeu, această pădure ancestrală.”

 

Arca lui Noe

Autocarele cu cercetători străini, curioşi să vadă minunea de la poalele Făgăraşului, au devenit o obiş­nuinţă pentru sătenii din zonă. Domnul Sorin şi colegii săi au ce le arăta! Peste 300 de hectare de natură curată, neatinsă de om. Cocoşi de munte, urşi, salaman­dre, acvile sau ciocănitori, capre negre sau râşi, pădurile seculare ale Şincăi par a deveni o adevărată arcă a lui Noe. Pen­tru toate aceste vietăţi, aici e Raiul. Este regăsirea pădurii primordiale, unde fie­care arbore uriaş s-a născut dintr-o să­mânţă şi nu a fost plantat, unde fiecare palmă de pământ freamătă de viaţă. Trei sute de hectare de fericire, pe care vietă­ţile o simt şi vin să se bucure de ea, se adună aici, se cheamă unele pe altele.
„Sunt dimensiuni impresionante ale arborilor, cu diametrul de peste un me­tru”, îşi continuă povestea domnul Sorin. „Avem un brad de 1,5 metri diametru şi peste 65 de metri înălţime, descoperit recent de cercetători. E cel mai mare din ţară şi, probabil, ca el mai avem în pădure, dar nu au fost identificaţi. Fagii sunt la fel de impresionanţi. Dar nu doar aceste cifre contează. Mergeţi să vedeţi cum arată un ecosistem complet, de la vlăstari şi până la arbori, de peste 300 de ani. Aşa ceva în pădurile de cultură nu există, pentru că acolo toţi au aceeaşi vârstă. Arborii aflaţi la diferite vârste dau frumuseţea acestei păduri, pentru că sunt de o diversitate minunată, ca într-o familie, de la bunic la strănepoţi. Avem acest specta­culos amestec de brad cu fag şi într-o astfel de pădure, toate speciile vii găsesc adăpost, de la mamifere la ciuperci. Numai ciocănitori avem cinci-şase specii. E incredibil să vezi pe viu cum un singur lemn căzut înseamnă hrană sau adăpost pentru zeci de specii. Pentru acest spectacol al vieţii vin aceşti străini la noi şi pentru asta pădurea virgină de la Şinca va deveni monument UNESCO. Pentru că dacă toate cărţile de silvicultură ar dispărea, într-o astfel de pădure poţi în­văţa totul din nou. E o moştenire vie extraordinară.”
Dar nu doar străinii care ajung aici, ci şi oamenii de la poalele Făgăraşului au înţeles care este miza şi s-au hotărât să facă în zonă un alt fel de turism ecolo­gic, bazat pe ştiinţă şi educaţie. Nu vin hoarde de tu­rişti la pădurea virgină de la Şinca, însă cei care ajung sunt interesaţi să vadă şi să înţeleagă, să descopere şi să se bucure de o natură specială.

În pădure

Între Şinca Nouă şi Şinca Veche se află un indica­tor simplu: Valea Strâmbei. Nimic nu te anunţă că dru­mul acela îngust şi prăfuit te duce, de fapt, către una dintre puţinele păduri neatinse ale Europei. Am cotit la dreapta şi, imediat, am început să văd cum vechile grădini ale oamenilor devin tot mai dezordonate până când, sălbăticindu-se cu totul, încep să fie invadate de fagi şi brazi. Am ştiut că sunt pe drumul cel bun când am zărit două ciute enorme, sărind prin iarba înaltă, trecând în salturi graţioase peste gardurile grădinilor. Un zvâcnet. Apoi o plutire lină în aer. Un zbor fan­tastic, în acea încordare sublimă. S-au oprit câteva secunde şi m-au privit fără frică, spunându-mi, parcă, că am intrat pe tărâmul lor, pe teritoriul lor protejat. Apoi iarăşi un zvâcnet şi fânul a unduit sub zborul lor. Am lăsat maşina la bariera ce marchează limita pădurii virgine. Am înaintat la pas, doar cu apa­ratul de fotografiat pe umăr. Încă de la început am avut senzaţia stranie că toţi acei arbori mă pri­vesc. Nu le vedeam ochii, dar cu siguranţă mă priveau. Şi parcă milioanele de frunze care foş­neau erau tot atâtea pleoape clipind. M-am apro­piat de brazii aceia seculari să le pipăi scoarţa. Mi s-au părut nişte bătrâni solitari. Aveau crengi numai departe, sus de tot, spre vârf, de unde cu siguranţă se vedeau crestele înzăpezite ale Făgă­raşului, ca şi cum, în asceza lor seculară, nu îi mai interesa nimic de aici, de jos, ci doar coamele îngheţate ale munţilor din depărtare, dăinuirea milenară în aerul tare al înălţimilor supreme. Şi totuşi, la rădăcinile lor uriaşe, printre fire de iarbă mărunte, două salamandre aşteptau ploaia. La tot pasul, arbori scorburoşi, ca

 

nişte case deschise, în care duhuri vin să locuiască un timp, pentru a se muta apoi în alt loc. Cu cât înaintam, pădurea devenea mai întunecoasă şi mai misterioasă, şi păsările cântau mai aprig. Ceva sălbatic şi iraţio­nal se amesteca, bizar, cu frumuseţea şi delica­teţea. Explozia de viaţă a seminţişului din lumi­nişuri alternează cu trupurile arborilor căzuţi şi intraţi în descompunere, unde furnicile aleargă în neştire şi câte o ciocănitoare, în culori fantastice, scobeşte fericită în putregai. Şi oriunde mi-aş fi îndreptat privirea, vedeam acest amestec de viaţă şi moarte, în îmbinări distincte şi clare. Încetul cu încetul, drumul s-a transformat într-o potecă de noroi, alunecos pe alocuri, acoperită cu frunze. Mai e de mers până la acel brad istoric prin di­mensiunile sale, dar deja, în jurul meu, văd arbori de înălţimi ameţitoare. Îşi susură povestea într-un fel de vuiet neîncetat al pădurii. Cât de departe e lumea civilizată! Şi ce bicisnică, în comparaţie cu imperiul naturii din jurul meu. Lumi atât de dife­rite, ca nişte planete îndepărtate. Şi, deodată, văd pe poteca aceea îngustă… ceva. Ar putea să fie doar o pă­rere, dar după câţiva paşi, disting mai bine forma aceea regulată şi nu, nu mi s-a părut: e chiar urma unei lăbuţe de urs. Şi e proaspătă! Şi unde este un ursuleţ, este de obicei şi mama lui. Mi-am amintit de ceea ce mi-a povestit Ro­man Gheorghe şi am îngheţat. Cu pă­durea nu poţi ne­gocia. Vechea ei fire nu este schim­bătoare. Am pornit înapoi şi mi se părea că alţi şi alţi ochi mă privesc, de data aceasta, altfel. Vuietul pădurii a­vea un şuierat, şi trosnete ciudate se auzeau din desi­şuri. Brusc, am în­ceput să percep fie­care detaliu, şi da­că în viaţa obiş­nui­tă tone de informa­ţie trec pe lângă mine, aici, în doar câteva minute, am început să fiu atent la fiecare pasăre ce îşi lua zborul, fie­care foşnet de frun­ze şi fiecare urmă din pământul moale. Ceva ce am ştiut cândva, mai ales în copilărie, şi am uitat.Am coborât înapoi în Şinca Nouă. Fericit, m-am oprit la unul din birturile satului şi mi-am luat o bere, m-am amestecat printre oamenii veniţi de la câmp şi poveştile lor. „Aţi auzit”, spune unul dintre ei, ars de soare de la săpatul cartofilor, „ieri au fost turişti la observatorul urşilor. 18 urşi au venit la hrănitoare! Ha! Ca-n vremurile bune!”

Mama Iţa

Trebuia să merg neapărat la Mama Iţa. De câte ori am întrebat cum să ajung la pădurea virgină sau dacă ştie cineva mai mult despre ea, toţi oamenii îmi ziceau: „Da’ la mama Iţa aţi fost? Cum care Iţa? Iţa, ţesătoarea”. Aşa că, ajuns în Şinca Nouă „la monu­ment”, am luat-o în sus pe o uliţă, şi iată-mă în faţa casei vechi, cu viţă-de-vie, un­de locuieşte ma­ma Iţa. Am gă­sit-o într-o odăiţă din capul curţii, unde nu e loc decât pentru război şi pentru un scăunel „de mo­safiri”. Ma­ma Iţa tră­gea la război sin­gură, gră­bită să termine un „chep­tar”. Nu mă lasă să în­treb nimic şi mi-o ia înainte cu vorba.
– Bine ai venit, dom­nucule. Ia un loc aci, că tare am nevoie de ajutor. Eu trag de câteva ori, şi când îmi ajunge lemnul ăla de-a vale, mata să îl ridici la deal. Aşa. Acu’ ridică-l. Uite, a ieşit o jumătate de floare. Acu’, când îl ridici, trag iar şi iese pe pânză şi jumătatea cealaltă de floare.

 

– Dar ce faceţi aici?

– Păi nu se vede? Am fost cu războiul mieu şi la Braşov, săptămâna trecută, ca să fac o demon­stra­ţie. Fac o ie. Am făcut în toate felurile, şi co­lorate, şi necolorate. Modele avem scoase pe hârtie de la iile mai vechi, ale bătrânilor. Da’ cele mai fru­moase modele sunt de la florile pădurii. Astea îs iţişoare…

– Cum de la florile pădurii?

– Păi uite aşa, le vezi, vorbeşti cu ele şi le desenezi. După desenul ăla pui firele, şi dacă ce i-ai spus la floare i-a plăcut, îţi iese şi modelul, frumos ca ea.

– Şi ce le spuneţi ca să vă iasă modelul fru­mos?

– Păi, ce îi spui şi unui om ca să îi pară bine. Că şi florile, şi oamenii, tot ca una sunt. Să-i spui că e frumoasă şi că n-ai mai văzut ca ea pe toată valea. S-o întrebi ce mai face, să îi cânţi ceva şi să o lauzi pentru ce are ea mai bun – ori parfu­mul, ori culoarea, ori cum a grăit către alte femei.

– Şi florile vă răspund?

– Păi cum dară? Ori în ţesătură, ori în vis, florile îţi răspund.

– Pare greu ce faceţi şi complicat. A fost greu să învăţaţi?

– O venit o fată din vecini, că am rugat-o să mă ajute, şi zicea ca dumneata: „Păi, aicea e greu!”. Înainte făcea lumea, nu era casă fără fus, fără cânepă şi fără pânză cu flori. Acu’, de când cu secăndurile, îi gata. Lumea nu mai are nici ţoa­le şi nici perini pe pat. Da’ să vă arăt cum lu­crez eu cu 8 vărgeale… Cer şi preţ, că ştiţi… Aţa mea, cu arniciu mieu, cu munca mea… nu pot să le dau ieftin. Mânecile, ceptul… tăte le fac sân­gură. Astea sunt „ţeghi” şi asta-i „ţucala”. Am învăţat, că eu m-am măritat la 16 ani şi a trebuit să învăţ. S-au bucurat părinţii că m-am măritat… Erau vremuri grele, şi la o casă cu 8 copii, ca a noastră, o gură mai puţin lăsa în ladă mai mult mălai.

– Despre pădurea neumblată de pe Valea Strâm­bei ce ştiţi? Tot satul m-a îndreptat către dvs.

– Păi, ce ţi-am zis până acuma, tot din pădure-i por­nit. Din pădure ne-am luat tot ce facem. Şi puterea, şi dragul ăsta al ţesutului. De-acolo şi-or luat şi moşii, şi strămoşii mei puterea. Că dacă asculţi pădurea, te învaţă cum îi viaţa. Modelele noastre de pe cămeşi, în toată Ţara Făgăraşului, de pe munte le-am luat, el ni le-a dat. Şi florile, şi brazii, şi paserile. Pe piept şi pe braţe, noi purtăm munţii ăştia ai noştri. Şi la gât, tăt florile lor. Şi să ştii că pădurea îţi intră şi-n casă. Odată o simţi lângă tine, îţi dă putere la muncă, se uită cu drag ce faci.
Mama Iţa se ridică şi se dezdoaie de spate. Înţeleg că a obosit. Iese în uşa casei şi se uită la munţi. „Doam­ne, mândri-s! Mă uit de-o viaţă la ei şi tot nu mă satur.” Îi mulţumesc mamei Iţa şi plec.

Mă con­du­ce până la poartă. În spatele ei se vedea Făgăraşul, se­meţ şi strălucitor, sub cerul de primăvară, albastru. Poate că pădurile virgine nu ar fi existat fără ţăranii ăştia simpli ai Făgăraşului, care primesc muntele în casa lor. Ştiu să vorbească cu el şi să îl respecte. Poate şi oamenii ar fi fost altfel, fără pădurea seculară care i-a învăţat veşnicia naturii şi le-a pus-o pe cămăşile albe, ţesute în războaie păstrate din generaţie în gene­raţie. Departe de zgomotul lumii, Ţara Făgăraşului de sub munte păstrează încă frânturi dintr-o lume curată şi simplă, întocmai ca o pădure neatinsă, ascunsă în inima mun­telui.

 

 

 

,,Publicat inițial în Formula AS”-în nr.1219 din 2016

scris de Cătătlin Manole