GABRIEL PĂUN – „Când lupţi pentru pădurile din România, să nu stai prea aproape de şinele de metrou”

Veşti de pe frontul ecologiei

De ani buni, activistul ecologist Gabriel Păun şi-a mutat lupta pentru apărarea pădurilor româneşti în Austria, în Munţii Alpi, fiindu-i teamă pentru viaţa lui. Cu toate func­ţiile pe care le-a ocupat, de lider al Green Peace Ro­mânia, lider de campanii al Vier Pfoten Interna­tio­nal şi fondator al ONG-ului Agent Green, când te pui cu cea mai mare mafie din Ro­mânia, cea a tăie­torilor ilegali de păduri, trebuie să ştii că-ţi pui ca­pul în joc: miliarde de euro anual, din care apro­xi­mativ 500 de milioane de euro din defrişările ile­ga­le, nu se pot împiedica de un „amărât” de ecolo­gist.

 

Capcana

Aprilie 2016. Una dintre zilele obişnuite ale lui Gabriel pe teren. Lupta împotriva tăierilor ilegale de păduri din România ajunsese într-o zonă foarte ten­sionată, din cauza ultimelor dezvăluiri legate de firma Schweighofer, din Sebeş, care fusese prinsă că negociază ilegal cumpărarea de lemn. Cu toate astea, nimic nu părea să anunţe furtuna ce urma. Totul a început cu un telefon, pe care Gabriel l-a primit în timp ce era la volan. „Gu­tten Tag, Herr Paun! Sunt Klenk, redactorul-şef de la revista «Falter». Vă sun pentru că printre documentele scandalului Panama Papers, am descoperit ceva ce v-ar putea interesa: dovezi în legătură cu ceea ce face ilegal Schweighofer în România. Vi le trimit să vedeţi despre ce este vorba.”

Gabriel auzise de Florian Klenk. Tocmai fu­sese ales jurnalistul anului 2016 în Austria, pro­babil cel mai bun jurnalist de investigaţii din presa austriacă. Era şi singurul cu care nu avusese contact până atunci, deşi îşi dorise. Cu majoritatea publi­caţiilor de profil austriece şi germane colabora, numai cu Falter, din păcate, nu. Dar iată că, până la urmă, revista lui a arătat că este interesată de pădurile din România. Bucuria telefonului şi a veştii că existau noi documente într-o problemă fierbinte nu l-au făcut pe Gabriel să îşi piardă, totuşi, din reflexele unui militant cu experienţă. Până la urmă, deocam­dată nu exista decât o voce la telefon. „Mă bucur mult pentru ajutor, chiar aş fi vrut să vă cu­nosc. Trimiteţi-mi vă rog un e-mail oficial de la redacţie cu informaţiile pe care le aveţi şi ne auzim mâine”. Un e-mail trimis din redac­ţie era o garanţie în plus că vocea era cine spunea că este.
Până să ajungă la birou, Gabriel a sunat alţi trei zia­rişti austrieci, pentru a afla dacă şi în breaslă Klenk este perceput drept un jurnalist integru şi pro­fe­sionist. Toate recomandările erau foarte bune. Au vorbit din nou la telefon, şi Klenk i-a trimis docu­mentele tocmai descope­rite, care ar fi trebuit să facă legătura între dosarele Panama şi Gerald Schweig­hofer, nu înainte de a-l atenţiona că le va trimite într-un format codat, ce se va deschide cu un număr via SMS. Gabriel a în­cercat să le deschidă prima dată de pe telefon. Ecranul telefonului s-a albit şi s-a blocat. Atunci a încercat să le deschidă de pe laptop: aceeaşi proble­mă. Klenk l-a asigurat că pro­babil e ceva ce nu face corect, că documentele se deschid, de fapt, foarte uşor. Gabriel a încercat să le des­chidă şi de pe calculatorul lui din birou şi de pe cel al unei colabo­ratoare. Aceeaşi pro­blemă. Toate ecranele se albeau şi cal­cu­latoa­rele rămâ­neau blocate, în efortul de a deschide documentele. Abia după aceste încercări, când Ga­briel a vrut să ia din nou legătura cu Klenk şi acesta nu a mai răspuns, şi-a dat seama că la mijloc ar putea să fie o proble­mă mult mai gravă. Şi-a rugat un coleg jur­nalist să ia legătura cu el şi să vadă ce se întâmplă. A realizat catastrofa când jurnalistul l-a anunţat sec: „Klenk nu ştie nimic. A zis că nu a vorbit cu nimeni azi”. Cele mai negre previziuni ale lui Gabriel s-au ade­verit în următoarele ore.

Un atac cibernetic

Omul care se dăduse la telefon drept Florian Klenk fusese un hacker şi era vorba despre un atac cibernetic masiv. Un mail purtător de virus, odată deschis, nu doar că îţi distruge calculatorul sau tele­fonul, dar este o poartă deschisă larg, un acces neli­mitat la toată informaţia deţinută inclusiv în baza de date a serverului organizaţiei. Deschizând mail-ul otrăvit, Gabriel, practic, lăsase cale liberă unui hoţ către toate informaţiile lui şi ale ONG-ului său. Nu era vorba doar despre computerele de pe care accesase mail-ul şi care acum erau dis­truse, dar şi de datele adunate vre­me de şap­te ani – o pagubă de peste 20 de mii de euro. Era vorba de faptul că ci­neva toc­mai îi fura toate da­te­le investi­ga­ţiilor, con­tactele oamenilor din teren, ale jurnaliş­tilor sau surselor se­crete care îl ajutaseră în an­che­tele sale, plus mail-uri personale. Toa­te erau acum în mâna altcui­va. Mai grav, hakerul a trimis virusul şi americani­lor de la EIA, cea mai mare organizaţie de luptă împotriva abu­zu­rilor făcute naturii la nivel mondial. Toa­te baze­le lor de date erau în pericol, cu toa­­­te an­chetele în curs, infor­maţiile şi infor­ma­to­rii lor. No­rocul a fost că în A­merica, un­de îşi are sediul EIA, era noap­te şi nimeni nu des­chi­sese mail-ul.

 

 

Avalanşa

 

Gabi s-a dus pe jos la Poliţia din cel mai apropiat sat. L-a primit un poliţist aus­triac relaxat şi jovial, pentru că în acea parte a munţilor Alpi nu se întâm­pla niciodată mare lucru. L-a întâm­pinat cu bucuria celui ce ar putea să facă şi el ceva în plictiseala pos­tului. La început au râs împreună, pentru că Gabriel locuia pe o stradă cu acelaşi nume ca al poliţistului. Apoi, pe măsură ce Gabriel îi spunea ce s-a întâm­plat şi cât de mare era atacul cibernetic, poliţistul a amuţit. Din păcate, nu era de competenţa lui. Ga­briel a scris o declaraţie şi poli­ţistul cu acelaşi nume ca strada pe care locuia a tri­mis-o mai departe, la Ministerul Afacerilor Interne. În România, cazul este la DIICOT, care a intervenit imediat, demarând o anchetă. În America, chiar dacă cei de la EIA nu au apucat să deschidă mail-ul, FBI-ul a declanşat propria anchetă, considerând ten­tativa hackerului un delict federal. După câteva luni de anchetă, au­torităţile aus­trie­ce, româneşti şi americane au ajuns cam la ace­leaşi conclu­zii: atac ciberne­tic, cu hacke­rul impo­sibil de des­­coperit deo­cam­dată, pentru că telefonul de pe care îl sunase pe Gabriel nu a­par­ţinea niciunei reţele de telefonie cunoscută. Finan­ţarea unui atac de asemenea amploare, care a blocat serverele mai multor instituţii timp de câteva zile, a costat apro­ximativ 200.000 de euro. Profesionişti cu resurse uriaşe care ştiau foarte bine ce fac.

O perioadă, Gabriel a folosit pentru comu­ni­care doar canale online, criptate. A adus o echipă de spe­cialişti ca­re să îi verifice casa, să vadă da­că sunt micro­foa­ne. Surpriză! Din diferite lo­curi s-a adunat un pumn de mi­crofoane. Şi încă ceva. Un punct, ca o înţepătură în perete, era de fapt o cameră mi­nus­culă zidită, care transmitea în timp real ceea ce se întâmpla la el în casă. Coşmarul părea să nu se mai termine. A plătit echipa de curăţare a casei, apoi a plătit o altă echipă care să îi monteze propriile siste­me de siguranţă – alarme, camere video de suprave­ghere. Probabil, cel mai mult pentru astfel de situa­ţii înveţi din filmele de la Hollywood. Şi-a dus maşi­na la mecanic pentru verificare. „Nu e nicio proble­mă tehnică, şefu'”, i-a spus lucrătorul. „Doar asta”. Şi i-a întins cu mâinile lui înnegrite de vase­lină o tavă plină de mici obiecte, ca nişte brichete. „Sunt sisteme de urmărire GPS, e belită rău, şefu’! Cu ce te ocupi?”. „Ecologist”, a râs Gabi. A râs şi meca­ni­cul. Apoi i-a recomandat cea mai sigură ma­şină la mâna a doua, de toţi banii pe care îi mai avea în cont.

Senatorul şi puşca

Gabi Păun era obişnuit cu hărţuirea şi amenin­ţările. Acţiunile ecologiste nu sunt războaie cu flori. În permanenţă există un duşman, un „cineva”, un mare grangur financiar sau politic, care vrea să dea de pământ, câteodată la propriu, cu „ong-iştii ăştia care nu înţeleg nimic din afaceri”. În România, de-a lungul vremii, au existat mai multe agre­siuni. Într-o emisiune tv, un senator l-a ameninţat pe Gabi Păun că îl îm­puşcă dacă se mai opune organismelor modificate genetic (OMG), în Rete­zat, pe Râul Alb, când a ieşit pe teren ca să mani­feste contra mi­crohidro­centralelor de pe râurile de munte, a scăpat cu fuga de lin­şaj, doar cu câteva coaste rupte; din poar­ta fabricii Schweig­hofer l-au luat cu sal­va­rea, după ce a avut de-a face cu body­guar­zii pa­tronului; într-o pădure, tăietorii ilegali l-au aler­gat cu drujbele etc. Pe vre­mea când lucra pen­tru Vier Pfoten, a avut de-a face chiar şi cu Ma­fia italiană. Inves­tigase crescă­toriile de bivoliţe din al căror lapte se pro­ducea mozzarela de lux. Des­­coperise şi filma­se în Italia… un iad. An­ga­jaţi indieni, pen­tru care vacile erau animale sfinte, erau obligaţi să omoare viţeii pe loc, în faţa bivoliţelor, totul pen­tru o pro­ducţie mai mare de lapte. Anima­lele trăiau într-un coş­mar de o cruzime greu de în­chi­puit. Ima­ginile au făcut atunci înconjurul lumii şi oamenii au refu­zat să mai cumpere mozzarela de bivoliţă. Comerţul în întreaga branşă era blocat, cu falimentul în faţă. După dezvăluiri, şeful producă­torilor de mozzarela l-a sunat şi i-a vorbit la te­lefon cu o voce exact ca a lui Mar­lon Brando în „Naşul”: „Vino la Na­po­li, prie­tene. Avem ceva de vor­bit”. „Nu, prie­tene, vino tu la Vie­na, chiar avem de vorbit dar cu dove­zile în faţă”, i-a răs­puns Gabriel. În cele din urmă, s-au în­tâlnit la Ro­ma, unde un ONG par­tener avea bi­roul şi se putea asigura o secu­ritate minimă. „Îţi place viaţa, tinere?”, l-a între­bat la Roma bătrâ­nul şef al producătorilor de mozzarela, cu miş­cări de crocodil şi cu aceeaşi voce răguşită.

„Dar ţie îţi place liber­tatea?”, a întrebat, la rândul său, Gabriel şi i-a pus pe masă o singură coală de hârtie, cu nişte cifre care încă nu erau date pu­bli­cităţii. Cumpărase din mari lanţuri de supermarketuri din Germania mozza­­rela de bivoliţă produsă în Italia, regiunea Caserta. O du­sese la Viena şi făcuse analize. Nu era vorba doar de faptul că ani­ma­lele trăiau în condiţii mize­rabi­le. Majoritatea ana­lizelor arătau că laptele folosit era, în multe ca­zuri, 50% lapte simplu, de vacă, şi nu de bi­vo­liţă, cum scriau produ­că­torii pe etichetă. Frauda era uriaşă. Bătrâ­nul a ples­căit de două ori şi s-a uitat fix la Ga­briel. Apoi a mai ples­căit de două ori şi a semnat toa­te con­­­venţiile de res­pec­tare a drep­tu­rilor animalelor, la care se angajau el şi în­treaga breas­lă a producă­to­ri­lor.
„Când te lupţi pentru pădurile din România, să nu stai prea a­proa­pe de mar­gi­nea pero­nului la ve­nirea metroului, să nu stai prea aproape de stra­dă, când aştepţi să traversezi la semafor, să ştii în trafic mereu ce ma­şină ai în spate şi ce maşină ai în faţă, să nu mergi la serviciu de două ori conse­cu­tiv pe acelaşi drum”, spune, cu un zâmbet amar, Ga­briel. Reguli din manua­lul ecologistului mi­li­tant înce­pător. Ce faci, însă, când vechi prieteni din co­pi­lărie te sună să vă vedeţi la o cafea, şi abia apoi descoperi că au legături cu o mare firmă de prelu­crare a lem­nului din Ro­mânia? Manualul eco­lo­gistului nu îţi spune ce să faci când cineva încearcă să îţi ia şi în­crederea în oameni, în prie­teni, în apropiaţi. Ce faci când ieşi în oraş să bei o bere şi nu mai ştii dacă tipa frumoasă şi sexy din faţa ta e chiar doar o tipă fru­moasă şi sexy? A­jungi să tră­ieşti singur ca un călugăr, chiar dacă îţi doreşti o familie, aş­teptând femeia destul de puter­nică sau destul de nebună încât să îşi asume măcar o parte din nebu­nia ta. Numai că, dacă la cinema astfel de scenarii umplu sălile pen­tru un bilet de 20 de lei şi o pungă de pop-corn, în viaţă e mai com­plicat şi puţini sunt cei care vor vrea să joace în filmul ăsta.

Epilog

Mi-am dat întâlnire cu Gabi Păun într-o ceai­nărie din Haţeg, „avanpos­tul” Munţilor Retezat, unde se pregă­tea să dea „o tură” de iarnă, printr-o zonă de pădure vir­gină. De când îl ascult, am în cap o singură întrebare pe care i-o pun, acum, la sfârşit.

– Ce te face să mergi mai departe în bătălia pentru natură? Ce îţi dă putere în lupta ta? Nu ţi-e frică de atâtea ameninţări?

– Presiunea este într-adevăr per­ma­nentă. Nu recomand nimănui să se implice în campanii care de­ran­jează interese de miliarde, dacă nu este cu adevărat pregătit să o facă. Au trecut deja 15 ani de când lucrez sub asediu, iar asta a devenit deja ru­tină. Motivul pentru care lupt este pentru că viaţa este frumoasă. Când spun viaţă, mă gândesc la mi­lioanele de plante, animale, flori sau păsări lipsite de apărare. Toate împreună sunt minu­nate, insepa­rabile şi înseamnă armonie. Noi, oame­nii, o singură specie, decidem pentru celelalte. Deciziile noastre fac să dispară, la nivel global, 100 de specii în fie­care zi. De când am conştientizat asta, adică din co­pilărie, semne de întrebare privind misiunea mea nu au existat. Am aceeaşi motivaţie şi putere de luptă în fiecare dimineaţă, când mă trezesc şi văd lumina în geam.

– Când a început patima asta pentru natură? Îţi aminteşti să fi existat un declic?

– Îmi amintesc că aveam doar cinci ani, eram copil şi tata mi-a spus într-o zi că mergem într-un loc special. M-a luat de mână şi am urcat împreună undeva în Bucegi. Nu mai ştiu care e locul exact. Îmi amintesc doar că ne-am oprit pe o stâncă mare şi, de jur împrejur, vedeam doar munţi şi păduri ne­sfârşite, încărcate de zăpadă. Am stat pe stânca aia un timp. Şi apoi, dintr-odată, au început să urle lupii. Cred că era februarie, perioada lor de împe­rechere. Urlau prelung, unii foarte aproape, unii mai departe. Se căutau şi se strigau nevăzuţi, încercau să îşi găsească perechea sau poate că aşa îşi trăiau iubirea. M-a impresionat foarte tare. Cred că atunci ceva s-a schimbat în mine, atunci m-am legat de păduri şi de munţi.

– Ai bătut toată România la pas. Există un loc anume, care să-ţi justifice existenţa, care să-ţi re­confirme viaţa dusă mereu în cătarea puştii?

– Toate pădurile virgine îmi sunt dragi. Dar există un loc anume aici, în Retezat, care are în mij­loc o poieniţă unde zăpada stă până în luna mai, de ziua mea. Acolo mă simt în pace şi fericit. Este lo­cul unde trecutul se întâlneşte cu viitorul. Arăta la fel acum 6000 de ani, şi eu lupt să arate la fel şi peste alte 6000. În acea poieniţă, de la baza unei văi glaciare, animalele ies vara, după ploaie, să se usuce şi să se încălzească la soare. Sunt bârloguri de urs în pădurea care înconjoară poieniţa. Sunt cocoşi de munte acolo. Odată am fost spectatorul unic şi mut al unui râs care a doborât o căprioară. Un spectacol crud despre supravieţuire, o adevărată lecţie, cât se poate de reală, despre viaţă. Într-un ianuarie cu -30 de grade, am văzut acolo o haită de 7 lupi, care se jucau în zăpadă exact ca nişte căţeluşi. Cu toate astea, rămâne locul unde, singur fiind, nu îmi este teamă să aţipesc şi să mă trezesc fericit.

 

 

,,Publicat inițial în Formul AS” în nr.1252

scris de Cătălin Manole