„Formula AS” în Munţii Poiana Ruscă: Un corcoduş înflorit

– Am pornit în căutarea primăverii, pe culmile domoale ale unora dintre cei mai frumoşi şi misterioşi munţi din România: Munţii Poiana Ruscă. Primăvara ne aştepta, aşezată în lucruri mărunte şi peste oameni cu un trai simplu şi curat, cum în puţine locuri mai găseşti. Super-eroul povestirii este un corcoduş înflorit. În rândurile de mai jos, veţi afla şi care este super-puterea lui –

 

 

 

Moş Bublea

„Hai să îţi arăt cum vine primăvara, că ‘mnea­voastră, la oraş, lucruri de-astea nu aveţi unde vedea!”, îmi spune moşu’ Bublea şi urcăm pe o cărăruie spre dealul din spatele satului Lunca de Sus, din Munţii Poiana Ruscă. Prin grădini ne ur­mează stoluri jucăuşe de pă­sări care ciripesc cu glasuri vesele. Mergem pe marginea pădurii şi păsă­rile ne urmea­ză, zburând pe deasupra noas­tră, alergându-se printre primii mesteceni înfrunziţi. Soarele încălzeşte uşor şi simţi cum în lumina lui, ar­borii încep să freamăte, să se dezmorţească din gerul iernii. Moşu’ Bublea merge înainte, cu pălăriuţa ridicată pe creş­tetul capului. Face paşi egali, şi numai din când în când se opreşte să verifice scoarţa ume­zită a câte unui copac din marginea pădurii. O pipăie cu degetele mari şi noduroase, pune nasul pe ea, o miroase ca un câine ce a luat urma vânatului, zice „Îhî” şi merge mai departe. Ajungem pe coama dealului, la o fâneaţă înconjurată de pruni. Într-un colţ încă mai sunt două căpiţe rămase de anul trecut. Ne aşezăm în mijlocul ei, cu faţa către vale, şi după ce bătrânul priveşte atent până departe, îmi explică: „Tătă viaţa mea aici am aşteptat primăvara, aici ştiam când vine”. Închide ochii şi soarele de amiază îi luminează faţa într-un fel straniu. Adie un vânticel subţire şi încă rece, care te învăluie cu mirosul umed al pădurii, mirosul frunzelor uscate, ieşite de sub zăpadă. Păsările sunt încă lângă noi, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit. Moşu’ deschide ochii şi întinde mâna în depărtare: „Dacă vrei, o şi vezi de-aici. Vezi cum urcă primăvara din Câmpia Banatului cătră dealurile noastre, cum urcă ver­deaţa cătră noi şi cum înfloresc pomii tăt mai aproa­pe. Da’ o sâmţi. Dacă stai aşa, pe pământ, o sâmţi. Îi minune dumnezeiască cum te trage pă­mântul să lucri şi dacă nu cunoşti calendarul. Îi puterea lui Dumnezău care urcă prin pământ, îl trezeşte cum trezeşti un om din somn şi apoi trece în iarbă şi pomi şi înverzeşte pădurile. Pământul îţi spune!”, mai adaugă el şi bate terenul cu palma, de parcă ar fi un animal uriaş pe care călătorim spre Banatul din vale. Moş Bublea ia o mână de ţărână şi o frământă în palme, apoi miroase. Se ridică în picioare, se uită de jur împrejur. „Eu mi-s la 74 de ani. O fost 40 de familii aici, în satul nostru, acum mai sunt 6. Tineretu’ o plecat, moşii or murit. Noi aici cu animalele am trăit. Eu… acu’ îs două luni de când am vândut şi vacile. Înainte am avut şi trăgători, boi. Cu plug şi că­ruţă. Am rămas cu câinii şi cu găinile. Nu mai pot să mai cosesc. Mă doare un picior. Casa de jos e făcută de mine, personal. Acum nu mai am spa­te să-mi aduc un lemn. Aste e ţarina mea, 6 lanţe, cum se zice la noi. Adică trei hectare şi jumătate. Da’ nu-l mai pot cosi. Eu nu vreau să plec de aici, nu pot. Am casă jos, de la copii, tăt numa-n lux, cu gresie şi făianţuri păstă tăt, da’ nu-mi place. După moarte, cine ştie ce o fi şi cum o fi, aşa că de ce să plec eu din Raiul meu? Io, mă, că o dat iarba nouă pe sub cea veche! Doamne, ţie îţi mulţam pentru toate fericirile mele!”. Bătrânul îşi scoate pălăriuţa şi îşi face o cruce mare. Pe cerul albastru-albastru strălu­ceşte în soarele amiezii un norişor alb. În aer s-au ridicat gâze ce par să se mişte fără o direcţie anume: sunt doar bu­curoase de căldură, se zbenguie în aerul primăverii. Chiar lân­gă piciorul meu, o al­bină a găsit fericită o floare mică şi albă de urzică.

Rânduiala lui Dumnezău

În capătul satului Lunca de Sus locuieşte Isac Dumitru, care e chiar mai bătrân decât Moş Bublea: are 81 de ani. N-ai zice, când îl vezi cum co­boa­ră ţanţoş, alături de nevastă şi de fiică, de la grădină. Ieri a arat cu micul trac­toraş al familiei, astăzi a fost să cureţe pomii. „Îi gata! S-o descuiat pă­mân­tul!”, îmi spune vesel şi roşu în obraji. Ne aşe­zăm pe o băncuţă la soare, în faţa casei cu porţi mari, zidite ca în Banat. Ime­diat, fiica lui ne aduce câte o cană de lapte proas­păt muls. După o iarnă întreagă de stat pe lângă casă şi pe lângă sobă, acum sunt cu toţii cuprinşi de bucuria ţăranului care poate să vadă din nou brazda întoarsă aburind. De fapt, aveam să descopăr, întreaga lor viaţă e legată de pământ şi de aceea primăvara este o mare sărbă­toare. „Eu mi-am jucat cartea la anii mei. Aveam 6-7 ani când a început al doilea război mondial. Tata era deja veteran din primul. Viaţa noastră a fost grea, că eram şapte copii şi noi am trăit aici legaţi mereu de pământ. El ne-a hrănit şi ne-a cres­cut şi de-asta era bucurie mare când venea primă­vara. La timpul ăsta, mama avea ce să pună în oală – tot ce era verde: urzici, lobodă, leurdă, pri­mii bureţi, bureţii de prun, cum le ziceam. Pe atunci, oamenii mereau tăţi în cămeşi populare şi în iţari de lână şi îi vedeai îmbrăcaţi în alb cum umblau pe dealuri, ca fluturii. Făceau focuri oa­menii, ca să alunge duhurile, şi nu era grădină să nu facă o ţâră de foc, ca să gonească şerpii şi nenorocul. Iar când se semăna, erau babele satului care puneau grăunţe descântate la ferestre, să le mânce paserile pe acelea, şi nu recolta”, îşi amin­teşte Isac.

 

În timpurile acelea, era doar un copil care se bucura că poate să meargă pe dealuri cu caprele. Împreună cu alţi copii ai satului, îmbrăcaţi toţi cu cămeşoaie albe şi încinşi cu câte un chimir micuţ, se bucurau de dulciurile primăverii: seva de mestea­căn, seva de jugastru sau de carpen şi florile de salcâm, pe care le mâncau ca pe nişte ciorchini mari de struguri. Bărbaţii mergeau la „ogorât” pămân­tul, în urma boilor, pentru că puţine erau familiile fără boi. Şi dacă aşa s-au născut, cu această rânduială în care animalele şi pământul erau cele mai de preţ lucruri, Isac şi familia lui trăiesc şi azi în ritmul lor. Poate din cauza asta timpul pare că trece altfel aici, în cătunul ăsta ascuns din Munţii Poiana Ruscă, departe de oraşele civi­lizate şi de toate „avantajele” moder­nităţii. „Acuma or făcut ăştia revo­luţie… adică i-au dat jos pe comunişti şi au venit capitaliştii. Dar la noi, pomii înfloresc la fel. Amândouă vacile mi-or fătat două viţeluşe, abia le mai pot ţânea pe grajd, că ştiu şi ele că a dat iarba şi vor să iasă. Ceva schimbare au făcut ei, dar nu în bine, că aici numa’ am văzut că se goleşte satul de oameni. Da’ se-ntorc ei, că traiul poate-i mai lesne acolo jos, da’ nu e mai frumos şi mai aşezat ca aici. Aici îi rânduiala lui Dumnezău, nu poa’ să facă omu’ alta mai bună”.
Isac miroase a grajd şi a pământ reavăn, dez­gheţat şi întors cu plugul, miroase a bunic şi a mun­că simplă, fizică, pe dealuri de vis. Îmi propune să rămân peste noapte la ei, să ascultăm împreună la radio vecernia, să mâncăm mămăligă cu brânză şi smântână, şi când ne trezim, dimineaţa, să văd şi eu cum vine un cintezoi mare şi galben la fereastră şi cântă. Trebuie să plec însă la Poieni, în satul mai din jos, de la poalele munţilor. Acolo, probabil, pri­măvara a venit de-a binelea. În buna tradiţie a ţăranilor crescuţi în munte, Isac îmi spune că nu-i departe: „Aaaa, aci peste deal îi Poieni!”. Am făcut mai bine de o oră cu maşina.

Primăvară în Poieni

 

Satul Poieni este tot la poalele acestor munţi fascinanţi, Poiana Ruscă, pe partea lor dinspre Ba­nat. Este mai la şes, dar tot trebuie să mergi vreo 15 kilometri de-a lungul unui fir de apă ce şi-a săpat drum printre dealuri. Distanţa nu este mare de la drumul principal, şi totuşi, satul trăieşte aici învăluit doar de liniştea pădurilor. Când porneşti pe jos, pe uliţa principală, ai senzaţia unei mari familii, a unei comunităţi strânse ce trăieşte împreună, ruptă de lumea „nouă”. Primăvara se simte mai tare aici şi nu este doar pentru că soarele a topit demult zăpada şi a încheiat concertul streşinilor care curgeau în ritmuri şi sunete diferite. E forfota oamenilor prin curţi, sunt glasurile lor ce se strigă prin grădini, arun­cându-şi glume sau veşti, sprijiniţi în sapa cu care îşi ordonează de-acum straturile pentru zarza­vaturi. Din loc în loc, auzi cum foarfecele taie viţa-de-vie şi vezi oamenii căţăraţi pe câte o scară, cer­cetând crenguţele, curăţindu-le. Cineva bate cu lovituri rare un stâlp nou la gardul lăsat pe-o parte de zăpezi. Copiii au ieşit pe uliţă. Aleargă îmbujo­raţi după o minge din piele peticită şi strigă şi chiuie. Miroase a gunoi de grajd, împrăştiat peste grădinile proaspăt arate, şi a fum de frunze uscate. Auzi găinile cârâind, în timp ce se plimbă prin curţile largi, scurmând pedant şi atent, tresărind când un cocoş strigă cocoţat triumfător pe o stivă de lemne. Sunt sunete şi mirosuri ce te întorc fără să vrei în copilărie, când toate lucrurile erau simple şi mereu la locul lor. Primăvara are, în adâncuri, nostalgia începuturilor curate, dar ea este acoperită cu atât de multă bucurie a vieţii şi cu atâta energie nouă, încât uiţi de ea, şi tot ce îţi    doreşti este să alergi pe maidan cu copiii, să îţi bagi mâinile adânc în pământul afânat al straturilor din grădini, să te urci pe lemne şi să chiui alături de cocoşi. Nebunia primăverii nu este decât euforia vieţii pure, care aşa cum umflă şi învolburează apele venite din munte, aşa îţi umblă prin vene, cercetându-ţi întreg trupul, scuturându-l şi trezindu-l. Primăvara, viaţa este un drog din care vrei mai mult şi mai mult: să pipăi mai mult, să miroşi mai mult, să auzi şi să vezi mai mult. Să iubeşti mai mult. Pe uliţa unui sat uitat de lume, poţi avea norocul să simţi cum iubirea, întoc­mai ca mugurii pomilor, se umflă şi pocneşte în mii de flori albe sau roşii. Atunci nu îţi mai este de ajuns cel de lângă tine, şi iubirea se revarsă asupra lucrurilor, asupra pietrelor şi firelor de iarbă, a flo­rilor ieşite la marginea pădurii. „Ui, mă, nepoate”, îmi spune bătrânul Vasile, în marginea grădinii. „Ui la sămânţa asta, drăguţa de ea. Îi fac loc cu băţu’ ăsta aici, în pământ. Pot să îi fac şi cu deştu’, da’ nu prea mai potci să mă aplec. Asta e sămânţa de morcov, moştenită din an în an, de la bunicu’ meu. Altceva nu pun, că nu mă încrez. Io o pun aici şi o acopăr aşaaaa. Şi după ce o pun, stau şi mă gândesc: mă, cât îi sămânţa asta de mică, cum ştie ea ce are de făcut? Cum de ştie ea să se facă ditamai morcovul în grădina mea? Îi sau nu-i minunea lu’ Dumnezău pe care noi nu o putem pricepe? Îi! Şi merg mai departe şi iar fac o gaură. Tot cu băţu’, că ţ-am zâs că nu mă mai lasă şalele. Şi iar pun o sămânţă şi iar mă minunez. Şi la sfârşit fac o cruşe maaaaare, uite aşa. Şi Dumnezău să ne lumineze, că multe ne-a dat să vedem şi să trăim, da’ puţâne pătrunde mintea noastră. Aşa-i aici la noi, la ţară”. Merg mai departe pe uliţa satului şi văd oameni reparând şi meşterind pe prispa casei. Unii îşi curăţă grajdurile, alţii casele. Cineva meştereşte cu un ciocănel rame pentru stupi, trage firele, întăreşte colţurile. Mă uit la porţile şi feres­trele vechi, împodobite cu lemn, colorate şi şlefuite de timp. Case făcute din bârne, cio­plite, acoperite cu şindrilă, aşa cum se făceau în urmă cu sute de ani. Toate au în ele pace şi linişte. Sau poate e doar primăvara cea care mă face să le văd aşa?

Puiu şi Doru

Cornel se aşează pe un bolovan din curte, îşi şterge fruntea cu mâneca hainei şi lasă ciocanul lângă el. Meşterea ceva în spatele casei, dar m-a auzit când am strigat şi, pesemne, a vrut să ia o pau­ză, să stea un pic la poveşti în soarele căldicel al amiezii. „Azi îi săptămâna. Când am intrat de dimi­neaţă la cai, în grajd, ei se agitau şi fornăiau şi scur­mau cu copita. Am zis că o fi intrat vreun ani­mal la ei, poate vreo nevăstuică, de-asta, de îm­ple­teşte coama cailor. M-am uitat şi nu era nimic. Am de la moşu meu un băţ cu piele de şarpe pe el şi l-am pus la intrarea în grajd, să nu se apropie ceva. Da’ a doua zi când am intrat, tot aşa or fă­cut caii. Vedeţi, animalu’ are un sâmţ ce omu nu-l mai ştie. Îi sâmţu lor de la Dumnezău, că şi dacă îi ţii în grajd, ei tăt ştiu când dă iarba în luncă. Cum îşi dau ei seama de treaba asta, nu ştiu. Da când i-am văzut tăt aşa, cu agitare, am zis, hai să-i scot, măcar că am vrut să îi mai ţin o săptă­mână înăuntru. Când le-am dat drumu’, nu s-or dus în curte, s-or dus la poartă şi aşteptau. No, am zis, ăsta-i bai. Da’ n-am avut ce face”, îmi povesteşte Cornel, despre cei doi cai grei ai săi. Pe unul îl chea­mă Puiu şi are 15 ani, practic au copilărit îm­preună. Pe celălalt, mai tânăr, îl cheamă Doru, şi l-a căutat prin târguri şi pe la oameni timp de trei ani, până l-a găsit. În ziua aceea a scos hamurile şi a încălecat pe un cal, iar cu celălalt, ţinut de căpăstru, a pornit către locul lor de păşunat, la marginea pă­durii de lângă sat. Spre uimirea lui Cornel, la locul ştiut, primăvara venise deja: peste tot erau ghiocei sălbatici, din aceia cu flori mari şi bătute, griciorei galbeni, şi pe costişe, din loc în loc, brânduşele străluceau albăs­trui. A dat drumul cailor şi s-a întins între florile acelea proaspete, abia răsărite. „Caii miei şi-or găsit iarbă verde, proaspătă, mai pe lân­gă râu, mai prin şanţuri. Eu m-am întins pe pământ şi cum mă uitam la ei, am aţipit. Când m-am trezit, era răcoare, se-nserase şi se vedeau deja stelele pe cer. Da’ după cum se vedeau, îţi dădeai seama că iarna îi dusă. Cerul era… cum să vă spun… era un cer uşor. Şi stelele străluceau altfel decât iarna. Că iarna au o lumină rece, şi ele, şi se văd ca de gheaţă. Acu erau cu lu­mina clară şi mai gălbuie. Că­luţii mei erau tot pe lângă mine şi căutau iarbă. Eu atunci am ştiut că îi primăvară, că am sâm­ţit cum se apropie nopţile de pot să dorm pe pământ şi să văd cum se rotesc stelele dea­supra mea, dar ei or ştiut dinainte”.
Cornel se ridică şi aduce caii în curte, să îi văd „frăţiorii”. Se pune în genunchi între ei, şi caii, ca la un semn, îşi ridică câte un picior şi îl pun pe braţele lui. Sunt cai grei, de munte, cu o copită cât trei palme de om. Sunt curaţi şi ţesălaţi ca nişte cai de lux. Cai de cărăuşie, deşi Cornel nu vrea să îi pună la munci foarte grele. Mai trage cu ei un lemn din pădure, mai ară, dar niciodată peste puterile lor. „Acu, dacă ei mi-or zis că iarna-i gata, m-am apu­cat de treabă. Haideţi să vă arăt ce le pregătesc”. Cu aerul că îmi dezvăluie un secret, Cornel mă duce în spatele casei, acolo unde îl auzisem meşterind la început. „Io, mă, ce le-am pregătit!”, îmi spune Cornel cu un zâm­bet luminos şi cu mare bucurie în glas. În spatele casei e o căruţă nou-nouţă, făcută de el „din scânduri uşoare, de brad”, ţine să pre­cizeze. De-acum, se poate apuca să ducă gu­noiul de grajd la ţarină, să o are şi să semene cucuruz. „Ca omu, pri­măvara”.